IONEL, ANA, IANKE, TAKE și cei doi copii mici
ANA (s-a întors cu mâncarea): Gata masa, papa!
IANKE: Stai să vie și dobitocul cela de Take! (Strigă.) Take!
(Toți stau la masă.)
TAKE (intră posomorât): Poftă mare, jidane. (Ianke citește ziarul.) Ei, n-auzi mă frate? Poftă mare!
IANKE: Acu aud! Mulțumesc! Asemenea!
TAKE: Dar de ce mai ești posomorât?
IANKE: Bată-te mama lui Dumnezeu, iar începi?
TAKE: Ei ho! Că nu m-am gândit la ce te gândești tu…
IANKE: Nu isprăvești? (După o lingură.) Ai tras obloanele?
TAKE: Ce mai întrebi degeaba?
IANKE: Nu întreb degeaba, întreb să-mi răspunzi! Le-ai tras?
TAKE: Dar lasă-mă odată în plata Domnului! De douăzeci de ani îmi scoți sufletul cu obloanele.
IANKE: Lasă că-i mai bine. Tot nu face parale! Mai bine așa, decât să-ți scoată hoții marfa din prăvălie…
TAKE: Și atunci știi bine că le-am uitat netrase din pricina neveste-mi…
IANKE: Din pricina prostiei le-ai uitat, nu din pricina nevestei… și nevasta s-a dus și prostia a rămas…
TAKE: Of f! Că mult mai vorbești!
IANKE: Ce vrei să fac? Așa-i omul vădan! Când trăia nevasta vorbea și ea. Acum trebuie să vorbesc pentru doi.
TAKE (s-a uitat la mâncările de la masa lui Ianke): Mă Ianke.
IANKE: Ce poftești?
TAKE: Eu nu poftesc nimic – dar vreau să știu dacă nu poftești tu din tocana asta. Știu că-ți place grozav.
IANKE: Mă, păcătosule, iar vrei să mănânci știucă umplută?
TAKE: Dar nu, mă omul lui Dumnezeu!
IANKE: Nu spune minciuni! Vezi că tot tu poftești? Hai, dă o farfurie încoace!
TAKE: Nu, Ianke… eu…
IANKE: Taci din gură, că acum mă supăr și te cred pe cuvânt, și are să-ți pară rău. Ana, pune-i și lui o bucățică să guste. Ei, da pune-i o bucățică mai mare să guste bine. Ce? Vrei să n-aibă timp să vadă că-i bună?
TAKE: Mulțumesc!
IANKE: Poartă-o sănătos. Dar ce, tocana n-o dai? Nu știi că nu dau pe datorie?
ANA: Uite că e aici, tată.
TAKE: Vezi mă?
IANKE: Nu văd, gust!
TAKE: Și-ți place?
IANKE: Deloc! Așa de ieftin nu vând! Ce mai ai acolo?
TAKE: Niște sarmale de purcel!
IANKE: Cu varză?
TAKE: Îhâ!
IANKE: Ce vorbești? Ana, tu mănânci sarmale cu carne de porc?
ANA: De ce să nu mănânc?
IANKE: Ei, atunci adă încoace!
TAKE: Poftim, Ana!
IANKE: Ce, am zis s-o duci la Ana? Am zis: adă-încoace!
TAKE: Nu se poate mă, că se supără Dumnezeu!
IANKE: Ei, lasă-l să mai fie și el supărat!
TAKE: Va să zică tot supărat ești!
IANKE: Mda! (Pauză mică.) Dar plăcintă nu vrei?
TAKE: Nu!
IANKE: Și dacă vreau eu doi colțunași, ce-ar să fie?
TAKE: Am să ți-i dau!
IANKE: Și bine ai să faci!
TAKE: Altceva mai poftești?
IANKE: Du-te dracului, dar ce crezi c-am să mănânc toată mâncarea care ți-a rămas ție? Uite, îți vând două mere pe doi struguri, că să nu zici că-s om rău și te rog să mă lași în pace.
ANA: Dar eu nu înțeleg papa, de ce nu facem masa laolaltă…
IANKE: Ce vorbești așa o prostie? Se cade? Ovreiul să mănânce la masa lui ovreiască și creștinul la masa lui creștinească. Și ce stai tu așa? Te doare capul?
ANA: Nu!
IANKE: Atunci ce ai?
ANA: Nimic!
IANKE: Bine! Dacă așa îl cheamă!
ANA: Vezi papa! Și mai spui că alții încep…
IANKE: Dar de ce te-ai supărat? Ce-ai înțeles tu?
ANA (nici nu ascultă): Ionel, ai mâncat?
IONEL: Da.
TAKE: Stai, măi băiatule, de mănâncă! Ce Dumnezeu? De când ai venit acasă nu mănânci nimic!
IONEL: N-am poftă de nimic, tată!
IANKE: Uite că și el îi cu nimic…
TAKE: Bine, mă băiatule, dar și fără poftă trebuie să mănânci, că slăbești!
IONEL: Ei, nu, eu vreau să am poftă, tată!
IANKE: Are dreptate, zău ai slăbit teribil. Ce-ai să zici că erai un flăcău că floarea soarelui… ce să mai vorbim… faci așa o concurență la lămâile lui Cadâr!
IONEL: Ce-am să zic? Am să-ți mulțumesc!
IANKE: N-ai pentru ce!
IONEL: Da, știu. Tocmai de aceea.
IANKE: Așa teribil ai ascuțit briciul, că i s-a rupt ața!
IONEL: Bine că-i numai atât! Ferească Dumnezeu de mai mult!
TAKE: Ce spuneți voi acolo?
IONEL: Nimic! Glumim… Ei haide, Ana!
TAKE: Unde vă duceți?
ANA: Aci pe bancă. (Pleacă.)
IANKE: La tren…
(Copiii cei mici ies și ei.)