ANA, IONEL
IONEL: Plângea.
ANA: Eu nu plâng?
IONEL: Noi am crescut strâmb, ori ei? Nu mai știu nimic. Acum ce facem?
(Ana dă din umeri.)
IONEL: Trebuie să plecăm noi.
ANA: Și ei? Abia acum îmi dau seama cum ar rămâne, dacă ei, cei mai buni, sunt așa, cum trebuie să fie ceilalți. Dumnezeule!… și apoi durerea pe care le-am făcut-o…
IONEL: Atunci?
ANA: Nu știu, nu știu… Sunt amețită de toate astea… Am venit așa de veselă, cu inima așa de plină… și deodată… mă simt înfrântă, umilită, înjosită… Mi-i scârbă și de mine…
IONEL: Dragă fată… N-ai nici o grijă. Sunt aici și aici rămân. De altfel chiar de mâine încep ceva, nu știu ce, dar încep.
ANA: Fără nimeni? Fără nimeni?
IONEL: Trebuie să vie de undeva ceva, nu știu ce-i, o minune… și de n-o veni o fac, chiar dacă ar trebui s-o plătesc cu sânge din mine; vreau să ai un pic de încredere în mine și-atunci toate or să meargă. Auzi! Toate…