IONEL, ANA, IANKE
IONEL: Bună seara, nene Ianke!
IANKE: Bună seara! (Dar spune rar și neconvins, fiindcă se uită lung după Ana. A văzut-o plânsă.) Putem sa mâncam?
ANA: Cred că da, mă duc să văd. (Iese.)
IANKE: Ce, iar a plâns? Ce mai este?
IONEL: Nimic.
IANKE: Așa nimic care plânge, eu… eu nu-l înțeleg… Dar tu de ce nu-i spui să nu mai plângă?
IONEL: Crezi că nu-i spun?
IANKE: Și de ce nu te-ascultă, dacă-i spui?
IONEL: Fiindcă m-ar asculta numai când i-ar da voie lumea să mă asculte în toate! Și cum așa ceva nu-i posibil, nici nu pot să-i cer să mă asculte.
IANKE (enervat, desface jurnalul): Ai văzut? Iar s-au omorât opt astăzi!
IONEL: Nu-s ei de vină.
IANKE: Și cine, mă rog? Eu?
IONEL: Soarta!
IANKE: Bine că nu mă cheamă așa!
IONEL: Numele se schimbă ușor!
IANKE: Dar ce eu îs Ițic Tinichigiu?
IONEL: A, nu! Că acela nu s-ar da îndărăt de la nimic pentru copilul lui!
IANKE: Mersi pentru tată-tău!
IONEL: Și eu îți mulțumesc pentru Ana.
IANKE: Ai să mă tai la gât, cu așa un brici ascuțit de vorbă…
IONEL: Ce-ți pasă, de vreme ce sângerează alții? (Ianke furios, vâră nasul în jurnal.)