Îmi petreceam însă după-amiezele mai mult în afară de sanatoriu, ieșind cu trăsura. Îmi părea grozav de rău că nu pot să mă ridic de pe gutieră și să-mi mângâi calul. Era o prietenie indirectă pe care o legam cu el printr-un prieten care îi ducea zahărul ce-l țineam în trăsură anume pentru dânsul. Într-un rând chiar calul meu mâncă atâta zahăr, încât câteva zile rămase în grajd, bolnav de stomac.
Iată cum se întâmplă aceasta. Cunoșteam în sanatoriu o cucoană bătrână cu care stăteam câteodată de vorbă despre fiul ei, bolnav și dânsul, însă care rămânea tot timpul în odaia lui. Era o bătrânică uscățivă, cu gâtul atât de slab și de lung, încât purta o fâșie de mătase neagră cu medalion în jurul lui, ca pentru a ține în mănunchi vinele groase ce-i ieșeau de sub piele și traheia cu omușorul proeminent ca pe o legătură de legume strânsă în același pachet. Era extrem de zgârcită, asta o știa fiecare în sanatoriu, și avea obiceiuri bizare, ca de exemplu, culegea firele de păr, care îi cădeau din cap pe bluză și le băga cu un gest rapid înapoi printre firele de pe cap, ca să nu le piardă și să nu pară cheală. Pentru același motiv nu se pieptăna niciodată și avea un cap zburlit, cu un păr ce fusese roșcat și încărunțise, însă murdar și rar pe cap ca umplutura unei saltele de lână care iese puțin afară printr-o ruptură a învelitoarei. Cât despre zgârcenia ei circulau felurite amănunte în sanatoriu, și se spunea, de pildă, că bea ceaiul fără zahăr pentru a păstra bucățelele într-o cutie. Era totuși destul de bine situată pentru a-i fi rușine ca să-l vândă.
Într-un rând, stând de vorbă cu ea în fața sanatoriului, eu fiind în trăsură, o rugai să dea calului o bucățică de zahăr. Când văzu cu ce poftă îl mânca iapa, veni spre mine și îmi spuse că nu știa că un cal mănâncă zahăr.
— Și încă cum! spusei eu… dați-i atâta cât ar înfuleca.
— Ei bine, să știi că îmi place căluțul d-tale și că o să-i dau zahăr… așteaptă o clipă, mă duc să-l aduc.
Era zahărul de dimineață de care nu știa cum să scape, mai ales că fiul ei prinsese de veste despre această colecție și o certa mereu, spunându-i să se debaraseze de ea. Într-adevăr, bătrânica reveni cu o cutie plină, din care iapa mea mâncă în ziua aceea cât putu.
Îmi plăcea să privesc crupele cailor mei, cu perii bine linși și coada grea, apoi când întorceau câteodată capul, păreau că înțeleg în privirea mea cât iubeam ochii lor mari, înlăcrimați și melancolici, și buzele lor lătărețe și negre în dosul cărora rânjeau dinții de fildeș galbeni, lungi și ruginiți ca ai unui fumător. Erau băiețași bolnavi ce ieșeau cu trăsura, cam de vreo cincisprezece ani, pe care nu știu cine îi învățase o distracție cumplit de sălbatecă ce consta în a introduce coada biciului în vulva iepelor până acestea începeau să zburde pe picioarele dinapoi, poate de plăcere, poate de durere. Și copiii râdeau în inconștiența lor, amuzați de cabrările animalului.
În unele zile duceau caii afară la țară pe distanțe extraordinare și reveneau cu ei înspumați și obosiți, groaznic de însetați, încât cel dintâi drum al lor era la fântâna de pe esplanadă unde se adăpau cu înghițituri avide și ample. În felul acesta se îmbolnăveau și proprietarul nu bănuia decât foarte vag pentru ce câteodată caii căpătau pneumonie și mureau, în câteva zile. Cred că aceasta se întâmplă și unui căluț al meu pe care îl iubeam nespus de mult, un căluț negru, musculos și plin de nervi, cu care ieșeam adesea. Într-o zi însă, când eu rămăsei la sanatoriu, fu dat probabil în mâna unui astfel de băiețandru care îl epuiză și îl îmbolnăvi. Când cerui a doua zi căluțul meu, îmi răspunse proprietarul că are o congestie. Câteva zile ieșii cu o iapă mare, albă, foarte bună. În acest timp, căluțul meu muri, și proprietarul îmi anunță cu multă tristețe această veste.
— Și l-am și vândut, adăugă el. Îl poți găsi la măcelărie…
Existau la Berck câteva măcelării care vindeau numai carne de cal. Toate se îngrămădiseră pe aceeași stradelă și erau ușor de recunoscut prin capetele de cai enorme, sculptate în lemn și bronzate, ce atârnau deasupra ușii. În interior, de altfel, domnea cea mai perfectă curățenie și hălcile de carne, de un roșu puțin mai întunecat decât cele de bou, atârnau pe pereții de porțelan alb, foarte apetisante. În anumite zile veneam pe-acolo și cumpăram de câteva centime un „beeftek crud“, care consta în carne de cal tocată, trecută prin mașină cu puțină sare și piper, și care se mânca așa rece, și fără altă preparație, fără pâine. Era recomandat și de doctori, iar carnea avea un gust parfumat cu tot felul de savori de sânge rece și un vag miros de verdeață ca și cum ar fi stat la marinat în ierburi aromatice.
Era în ajunul plecării mele în elveția, ziua când aflai de moartea și de vânzarea căluțului meu.
Îmi amintesc de această ultimă zi din Berck, o zi rece și acoperită de nouri, cu o burniță subțire și persistentă ce vaporiza un aer umed pe care-l simțeai până în fundul plămânilor; strada era înecată într-un văl fin de ceață prin desimea căruia se iveau ca niște lumini moarte, becurile aprinse în magazine și în vitrine, ca niște fructe de aur atmosferic, învelite în vata alburie a vaporilor de brumă. Eram, desigur, printre puținii clienți din ziua aceea care cumpărau carne de cal, strada era pustie și în măcelărie patronul dormita cu capul rezemat în palmă, așezat pe scăunașul lui înalt la tejghea.
Îmi arătă carcasa spânzurată a fostului meu căluț și mă consolă spunându-mi că avea o carne excelentă și foarte suculentă, îmi dădu chiar să gust și cumpărai pentru un franc un „beeftek crud“ din carnea căluțului meu, pe care îl mâncai încet, savurându-l cu ochii închiși și căutând să mă pătrund de gustul lui, ca pentru a comunica în acest fel cu spiritul defunctului animal iubit.
În aceeași după-amiază mă împachetai și a doua zi dimineața părăsii Berckul, unde stătusem trei ani de zile. Cu moartea căluțului meu pierdeam ultimul meu bun prieten, din acest oraș unde pierdusem atâția…
Era ultima amintire ce trebuia să-mi rămână și ultima tristeță.