În întuneric se evaporează viețile omenești, din întuneric vin și în întuneric se răspândesc ca fumul visele celor ce dorm, în întuneric dispare realitatea de zi și toate obiectele ce conține, întunericul absoarbe și dizolvă. În apa întunericului doar sunetele mai plutesc ca niște lemne groase, luate de valuri, obiecte auzibile și imposibil de pipăit, un țipăt în întuneric, un fir de sârmă subțire care s-a întins și nu-l poți apuca, un sforăit și coji mici de tăcere cad din noapte în întuneric și umplu odaia și nu le poți lua în mână, nu poți lua un pumn de sforăit, un pumn de coji sonore pentru a le arunca în ligheanul cu apă, de exemplu, ca niște coji de alune mâncate.
În întuneric, materia se escamotează și săvârșește trucuri de prestidigitator.
— Vă rog observați bine, nimic în mâini, nimic în buzunare… voi aprinde doar un chibrit…
Și iată dulapul, iată cearceafurile și mâna mea.
Există calități diferite de întuneric cu vârste deosebite ca straturile geologice, există un întuneric poros și ușor înainte de somn care se umple de zumzete interioare și de cuvintele din trup ca un burete care se îmbibă cu apă. Există un întuneric de cinematograf unde obscuritatea alunecă pe frânghii de lumină și la capăt dansează în umbră și lumini pe ecran cu acopaniament de muzică și există un întuneric care nu conține nimic, uscat și dur ca un cărbune și care e la sfârșitul coridorului prin care treci când ai respirat adânc cloroformul.
În povestirile de după operații, se întreabă bolnavii ce senzații au avut și ce au văzut în somnul anestezic când erau întinși pe masa de chirurgie. Și eu am fost întrebat și n-am putut spune nimic, pentru că n-am simțit și n-am văzut nimic, nici munți cenușii, nici tăceri care au sunet profund, nici spații întinse pe care să plutesc. Poate că n-am văzut nimic din toate acestea pentru că am dormit adânc de tot, mult mai adânc decât acești bolnavi.
Iată, de altfel, ce s-a petrecut: se știe că pe masa de operații toți bolnavii se zbat până ce adorm și refuză ca să respire cloroformul. Când a trebuit însă să fiu anesteziat pentru operația mea, spre extraordinara uluire a doctoriței care îmi pusese masca de inhalat pe obraz, începui să aspir cu putere anestezicul până în fundul plămânilor, până la epuizare, ca și cum mi-ar fi fost sete și aș fi așteptat de mult anestezicul ca să-l respir. Era atâta violență în dorința mea de a absorbi în câteva secunde conținutul bășicii, încât pentru a-mi evita probabil o sincopă și pentru ca respirând în mod prea puternic să stric aparatul, doctorița îmi luă jos masca și îmi spuse: „Mai încet, te rog respiră mai încet pentru că altfel crapi bășica apa ratului. Ești un bolnav extraordinar, de obicei toți res ping cu dezgust cloroformul.“
Explicația era însă cu totul alta și o țineam ascunsă în intimitatea mea. Când știui că trebuie ca să fiu operat îmi spusei: iată o ocazie minunată pentru a isprăvi cu viața în mod simplu și nedureros. Îmi zumzăia de mult gândul ăsta în cap și începuse să devie o arzătoare dorință. În câteva rânduri, încercasem, de altfel, ca să mă sinucid fără să izbutesc. Eram și destul de laș. Îmi trebuia ceva sigur, destul de simplu și fără dureri.
— Când mi se va da cloroformul, voi înghiți puternic până la doza care ucide, îmi spuneam. Este o moarte simplă și ușoară și nimeni nu va ști că m-am sinucis…
Întunericul acela a fost greu, opac și dens, însă n-a fost definitiv. Când m-am trezit, odaia era oblică, deplasată aproape în unghi drept și numai după câteva secunde îi restabilii echilibrul ca în filmele acelea de cinema unde timp de câteva secunde aparatul își schimbă înclinația și tot peisajul curge la vale pentru a reveni exact la locul lui în momentul următor.
Pentru mine, întunericul acela n-a fost suficient și aștept cu imensă dorință, cu calm, cu o răbdare câteodată exasperată, întunericul definitiv al morții.
Până atunci îmi rămâne în viață noaptea și ploaia, noaptea pentru visele și întunericul ei binefăcător și ploaia pentru liniștea ei, pentru toată tristețea, toată melancolia ce răbufnesc în rafalele de apă și voalurile ei duse de vânt, și aruncate în fereastră, în șuvoaie ce marmorează sticla cu rădăcini și copaci de picături lunecânde.
În fereastra mea, dar mai bine, mai exact în geamul compartimentului de tren, unde mă găsesc când plouă, întotdeauna, pe geamul acela picurat cu stropi care n-au timp să-și facă drum, aburit și totuși destul de transparent pentru a vedea prin el, în fugă, câmpurile cenușii și umede ce se învârt și aleargă, firele de telegraf ce scoboară și urcă misterios, și fumul locomotivei albăstrii în bucle subțiri, udate de ploaie și răvășite de vânt.
În zilele însorite mă ascund într-o odaie sumbră și dorm toată ziua acoperindu-mă cu plapoma și, căutând întunericul, urăsc soarele. Când plouă, numai atunci sufletul meu își exfoliază bucuriile ca o plantă grasă care are nevoie de apă și se dezvoltă bine în umezeală. Când plouă, călătoresc în compartimente calde, în timp ce trenul aleargă peste câmpuri și stropii aburesc geamul. este călătoria mea obișnuită și cea mai frumoasă. Câteodată adorm în tren și când mă trezesc e noapte, lumina s-a aprins și afară trenul trece pe lângă stații mici cu lumini anemice, leoarcă de apă, cu peroanele lustruite și negre de apă, cu un șef de gară cu impermeabil și șapcă roșie, salutând trenul, salutând ploaia.
În raza felinarelor slabe apar atunci și dispar în goană, ramurile și frunzele îngălbenite de toamnă ale copacilor și bucățica aceea iluminată din coroana veștedă cu frunze zgribulite pare și mai sărmană, și mai închircită de frig, și mai tomnatică, în timp ce salcâmii din jurul gării zac în noapte, uzi de apă până la măduvă. Este toamnă și călătoria mea nu s-a mai sfârșit de ani de zile, și ploaia n-a încetat și șeful de gară salută mereu și nu obosește.
Când voi ajunge, va fi gara cea mare a întunericului.
Cu trăsura, la Berck, parcurgeam kilometri în ploaie și pe obraz curgeau șiroaiele de apă ca pe o mască de faianță pe care ar fi vrut cineva s-o spele, în timp ce cu restul trupului întins sub gutieră zăceam acoperit de o pânză dură și impermeabilă, într-un cort intim pe măsura trăsurei, unde era întotdeauna uscat și cald și mirosea a fân putred și a râncezeală de hamuri gras unse.
În jurul orașului se întindeau dunele, cred că toate orașele au zonele lor de tăcere și solitudine, unde vin halucinații orașului să aiureze și țiganii își pun corturile. În dunele din jurul Berckului solitudinea este însă toată nisipoasă, cocoșată și ghimpoasă, cresc pe dune ierburi ca săbiile, tot atât de tăioase și lucitoare în ploaie și spinii albăstrui cu ghemuri înțepate și foi grăsuțe.
Când plouă, întinderea dunelor pare nesfârșită și din vârful vreunei coline mai înalte, mare cenușie de ierburi și buruieni se întinde ca o pată puțin uscată de lepră, în timp ce solitudinea în jur devine deodată sensibilă ca durerea într-un spital sau tăcerea într-un cimitir și simți că exiști în solitudine, aerul se golește mereu și te lasă singur și dezolat, într-un peisaj murdar, ud și simplu ca o rufă pusă la muiat. Și cerul nu mai există, a devenit o ploaie mai condensată, ceva mai luminoasă și mai consistentă întinsă peste cap, un plafon de seră călduță în care umezeala trebuincioasă plantelor a crescut până la a leorcăi pe pereți și a umple aerul de apă.
Există solitudini în ploaie în marginea orașului și mai cunoșteam una identică în orașul meu, lângă râu, pe câmpul cu gunoaie. când pășeam, picioarele se înfundau în pasta murdară, putredă și puturoasă din care ieșea la iveală vreun picior de scaun, o cutie de tinichea cu capacul rânjit hidos, un câine mort, dormind liniștit în tovărășia viermilor care foiau alburii când întorceam cadavrul, bucăți de panglică extraordinar de albastre, și câte o plantă cu frunze hrănite în putreziciune, firavă îndeajuns pentru a nu rezista la răvășitul gunoaielor; toate resturi și urme de viață ca epave ale unui vapor scufundat în marea aceea imobilă și clisoasă, fumegândă în ploaie, puturoasă, ah! puturoasă…
Cred că acolo fetițele, prietenele mele ar fi găsit mărgele splendide. În copilărie locuiam lângă un magazin cu mărunțișuri, unde se vindeau și mărgele pentru țărani, mărgele mici și roșii mai ales ca picături de sânge închegat, ori sticloase ca niște picături de mercur, ori albastre și mari ca boabele gâtului de curcan dezumflate. Toate lăzile de gunoi ale locatarilor se înșirau în curtea comună lângă un zid și acolo veneau să caute mărgele fetițele, prietenele mele, în lada negustorului de mărunțișuri, erau mai ales dimineața, când se aducea gunoiul de la măturatul prăvăliei pentru că negustorul miop, când vindea mărgele, scăpa pe jos câteva întotdeauna, și fetițele cotrobăiau în murdăria unde venea și negustoreasa să arunce capul și picioarele de la găina pentru prânz, și măruntaiele ca niște coliere puțin elastice și umede, dar splendide, cu reflexe roșietice și irizate în nuanțe albăstrii și câteo dată în relief când intestinul era încă plin de grăunțe nedigerate. Cu colierele de mațe erau amestecate și mărgelele și fetițele cotrobăiau cu bețișoare lungi și scoteau delicat, când se ivea, mărgica sclipitoare.
Pentru a găsi mai multe și mai frumoase însă ar fi trebuit să meargă pe gunoaiele din marginea orașului. Erau gunoaie pentru căutat mărgele o viață întreagă. Și întâlneam oameni murdari, cu saci în spate, care le răvășeau încet, cu atenție. Și apăreau obiecte de metal, de lemn putred și, răvășind mereu, tot ce în casele, în odăile, în care oamenii își petrec viața în fiecare zi, obiectele cele mai scumpe pe care le cumpără în magazine și le aduc acasă învelite în hârtie subțire de mătasă pentru a le așeza pe etajere, toate lucrurile lor scumpe și dragi, pentru care urlă atâta când un servitor le sparge, sau dispar, sau se strică puțin de tot, și cărțile rare, și covoarele, și statuetele de porțelan, toate veneau aici în fragmente, plesnite, rupte, stricate, cu aspect lamentabil, amestecate cu mațe puturoase și viermi în gunoiul care își fumega murdăria în ploaie.
Tot ce înconjoară viața omului e pentru viermi și gunoi exact ca și trupul lui și omul sfârșește în putoare cu tot cortegiul de obiecte fine din viața lui. Totul era destinat corupției și putreziciunii, iată ce învățam pe câmpul de gunoaie, și învățătura m-a pătruns până în măduva oaselor, încât nu țin la niciun obiect și nici la trupul meu. Totul va putrezi pentru a fi absorbit apoi de întuneric, pentru totdeauna.