În compartiment era destul de cald și deschisei ușa.
Era un vagon vechi cu compartimente separate, fiecare cu ușa lui, și cu două banchete de-a latul trenului; pe una stătea gutiera mea. Era o zi mohorâtă de iarnă, burnița cădea peste câmpuri și vitele ieșite la lucru, caii și vacile din apropierea liniei când respirau trimeteau în ploaie pachete de vată vaporoasă ce dispăreau îndată absorbite de umezeală.
Pentru întâia oară călătoream cu trenul după atâția ani. În stații, călători dădeau să se urce în compartimentul meu și se retrăgeau repede explicând celorlalți:
— Este un bolnav înăuntru… un invalid…
Îmi dădeam acum mai bine seama că sunt bolnav, că sunt în afară de lumea vie și cotidiană a celor sănătoși. În Berck nu prea se simțea această diferență, era suficient să întâlnești o trăsură cu alt bolnav sau în timpul mesei să-i vezi pe toți întinși pentru a se restabili un anumit echilibru moral ce era pentru deplina liniște a bolnavilor, acel al calmului și al indiferenței.
În apropierea Parisului, începurăm să traversăm cartierele ce mărginesc orașul, și trenul trecea atât de aproape de casele fumurii, încât puteam distinge câte un copil cu nasul murdar, în șorț de școală, mâncând dintr-o tartină, ori femei ce spălau rufe, un bătrânel ce-și fuma liniștit pipa și privea de la fereastra lui cuminte, cum trece trenul, în unele străzi trecea un băiat cu triciclu și cutia de livrat mărfuri la domiciliu, cu țigara în gură, pedalând alene, unele ferestre erau închise, aveau perdeluțe de dantelă și păreau că adăpostesc odăi pustii… trenul huruia… erau mai ales aceste ferestre închise pe care nu le voi mai vedea niciodată acele care mă intrigau și mă pasionau mai mult… le vedeam doar în trecere… trenul zgâlțâia toate geamurile compartimentelor și îmi imaginam dintr-odată viața domestică, cuminte și neînsemnată ce se petrecea în dosul lor…
În gară, la Paris, trebui să aștept câteva ore până la venirea ambulanței, într-o sală de așteptare cu ferestre enorme de cristal ce dădeau spre holul de așteptare. Eram însă așezat în mijlocul sălii cu dosul la vitrine și sala era plină de lume, aveam cu toții impresia că era un catafalc aranjat acolo și oamenii aceia cu toții, veniți ca să consoleze familia, atât doar că fumau și mă serveau pe mine, cel de pe catafalc, cu bomboane, și că trăgeam și eu dintr-o pipă bună.
Când, la un moment dat, privii în dosul meu cu ajutorul unei oglinzi, rămăsei uluit. În geamul vitrinelor își turteau nasurile palide și holbau ochii o mulțime imensă de gură-cască. Erau copii în primele rânduri, apoi persoane mai înalte și alții înalți de tot, privilegiați, în etaje de capete, privind cu toții în sală la „bolnav“ și șoptind între ei tot felul de presupuneri și informații despre boala, vârsta și gravitatea cazului meu. În hol continua însă forfoteala gării, treceau cărucioarele cu bagaje, se auzeau fluiere scurte, pufăit de locomotive ce venea dinspre peron și zguduiri subterane când treceau trenurile pe sub pământ, sub noi, ca niște rostogoliri de tunete îndepărtate și înăbușire într-un cer subpământean.
În fine, veni și ambulanța care mă conduse la hotel. Îmi amintesc de această traversare a Parisului, noaptea, cu geamurile ambulanței deschise, ca de un leșin și o amețeală plină de desfășurarea rapidă a unor lumini și decoruri fascinante, privite cu amărăciunea și regretul că ele nu vor fi decât străbătute și vor rămâne apoi pentru mine pierdute în ploaia fină și în lumina roză ce licărește din reverbere pe străzile orașului interzis. În nări mă înăbușea mirosul acela de benzină și plante uscate atât de caracteristic Parisului și regăseam în el atmosfera plimbărilor mele prin cartiere singuratice și bucuria ce-o avusesem înainte cu câțiva ani de a mă odihni pe o bancă de pe un bulevard exterior și privind o frunză îngălbenită de platan, smulsă de vânt în apa trotoarului, să rămân cu capul rezemat în braț de speteaza băncii și să murmur pentru mine însumi, halucinat și naiv, ca un bețiv, în neștire – sunt la Paris… la Paris… la Paris…
Erau doar atâția ani de ferventă așteptare ce zăceau în dosul acestor șoapte, atâtea și atâtea nopți petrecute cu ochii deschiși și hrănite de aceeași reverie… „când voi fi la Paris“… ca de o melodie extraordinară, obsedantă ce mă împiedica să dorm și mă făcea să-mi creez în mijlocul orășelului de provincie, în odaia închisă, fără ferestre, unde dormeam și unde lumina venea prin plafon, o insulă proprie și secretă, un oraș al meu viu și animat, înconjurat de tot mucegaiul și întunericul plin de noroi ale ulițelor ce se strecurau printre case în orașul meu provincial.
Și acum îl cunoșteam în toată realitatea lui, cu străzile lui luminoase, cu vitrinele scăldate în ape de lumini colorate ca niște acvarii stranii în care locuiau adormite splendidele și palidele manechine de ceară în somptuoasele lor rochii de reclamă cu tăblița ce indica nostalgic „Sold“ și prețul în cifre roșii evidente. Era Parisul visurilor mele, într-adevăr, și el conținea câteva din vechile mele tristeți provinciale și zile de toamnă la fel de pustii și de dezolante cu câteva tristeți inedite în plus, melancolia oamenilor care împingeau cărucioarele încărcate cu banane și țipau cât îi lua gura, a „artiștilor“ ce se opreau în stradă și cântau din gură și din armonică un refren ce voiau ca să-l lanseze, în timp ce se împărțeau la toți ascultătorii adunați în cerc notele muzicale și cuvintele pe care „artiștii“ rugau să fie urmărită melodia cu atenție.
— Este cupletul al treilea, în susul paginei, începem!
Și în Parisul mohorât și trist răsuna un acordeon cu răsuflarea scurtă, acompaniat de câteva voci binevoitoare și răgușite, cântece de apași, pline de melancolie:
Ce n’est pas une fille des rues, c’est ma régulière… și altă dată vagi obscenități:
Je l’ai vue nue Plus que nue…
Era Paris… și eu eram la Paris… cumpăram cartofi prăjiți în stradă, ca să mă încălzesc și mă opream seara, când erau orele de animație, la ieșirile din metro privind toate aceste figuri obosite de funcționari ce intrau și ieșeau ca niște cârtițe de sub pământ, cu fețele grave și pământii, frământate de un aluat cenușiu. Și stăteam ronțăind cartofii, și privind oamenii, cu mirarea cuminte și placidă a provincialului care a venit din fundul provinciei lui de-a dreptul în cel mai mare oraș al lumii.
— Eh, vii cu mine? mă întreba o fată subțirică și violent fardată, fluturându-mi pe dinainte un fular cu miros ieftin de ghiocei.
În odaia de hotel cu perdele vechi și grele de catifea mă trezea în zori huruitul metroului în fundul pământului și neputând să mai adorm, mă sculam, aprindeam lumina, îmi făceam cafeaua la mașina de spirt pe care o luasem cu mine, apoi mă îmbrăcam și ieșeam în oraș.
— Ești cel mai harnic dintre locatarii mei – îmi spunea proprietăreasa, care îi știa pe toți deoarece nu avea decât câteva camere în total. Când te văd trecând pe scări atât de dimineață, am impresia că pleci în excursie la Fontainbleau; eu numai când plec cu ginerele și fiica mea în excursie acolo, în zilele de vară, numai atunci mă scol atât de devreme…
Și pentru că uita des numele meu, îi spunea portăresei ca să meargă să facă ordine în odaia „domnului care pleacă în fiecare dimineață în excursie…“
…Și automobilul sanitar mă ducea prin locurile acelea ca prin niște depozite imense de amintiri și nostalgii, și fiecare claxonare de automobil, fiecare țipăt și fiecare lumină era un semnal ce corespundea direct și secret cu telegrafia inimii, venind dintr-o lume ce mi se părea îngrozitor de veche și de îndepărtată.
Era aceasta senzația pe care mi-o dădea boala, că eram izolat în marginea unei paste de evenimente, mișcări, zgomote și lumini care erau lumea însăși. Când rămăsei singur în odaia de hotel, cu lumina stinsă, impresia aceasta crescu deodată imens în mine, privind pe fereastră în stradă, dincolo, în casa din fața hotelului, unde la etajul corespunzător era o lumină aprinsă și într-o odaie plină cu tablouri pe pereți, se plimbau doi domni, unul mai în vârstă cu favoriți și mustăți albe, în haine cenușii, și un tânăr subțirel, brun, în haine negre, cu ochii profunzi și încercuiți de riduri întunecate. Îi distingeam extraordinar de bine și le urmăream cele mai mici gesturi; din când în când bătrânul se oprea în fața vreunui tablou și luându-l jos de pe perete îi explica tânărului ceva cu gesturi mici ale mâinii, întovărășindu-i vorbele, apoi îl atârna din nou la locul lui. Ce spunea tânărului? ce reprezentau tablourile, cine erau acești domni? Iată atâtea și atâtea lucruri pe care eram menit ca să nu le aflu niciodată. În lume existau oameni și tablouri al căror conținut trebuia ca să-mi rămână pe veci necunoscut, ca și toate evenimentele ce se consumau în materia impalpabilă a aerului, fără urme, și din care nu-mi parvenea niciun ecou și nicio cunoștință. Totul se petrecea astfel în jurul meu, oamenii mânuiau tablouri și vorbeau și eu nu știam cine sunt oamenii aceia, ce conțin tablourile și ce explicații își dau când le privesc.
Și gândul acesta deveni atât de obsedant și mă înstrăină atâta de oameni, încât mult timp după aceea, mi se putea întâmpla ca în mijlocul unei conversații la care luam totuși parte foarte atent, sau chiar în cursul desfășurării vreunui eveniment grav pentru mine, să revăd deodată odaia din Paris și cei doi domni care se plimbă în ea și să mă întreb brusc:
— Ce sunt toate aceste tablouri necunoscute și aceste explicații pe care nu le înțeleg?
În fiecare zi, cu fiecare obiect, nedumerirea mea creștea până se stabili la un fel de inconștiență ce mă domină și acum tot timpul ca o amețeală în care sunt cufundat pentru totdeauna…