În această simplă trecere a mea prin viață, dacă sensul și importanța clipelor îmi scapă, asta este poate și pentru motivul că în orice moment le „scap“ și eu lor, evadându-mă într-o lume închisă, secretă și proprie în cea mai strictă intimitate. Poate chiar, așa cum cred, nu este nicio diferență între lumea exterioară și cea a imaginilor mintale. Mi s-a întâmplat adesea ca să văd, să văd cu ochii mari deschiși lucruri stranii ce nu se pot petrece decât în vis, iar altă dată să visez cu ochii închiși în somn sau în simplă reverie lucruri despre care, când îmi aminteam, nu mai puteam discerne în ce lume, în ce realitate s-au petrecut.
Este, cred, același lucru a trăi sau a visa o întâmplare, și viața reală cea de toate zilele este tot atât de halucinantă și stranie ca și cea a somnului. Dacă aș vrea, de exemplu, să definesc în mod precis în ce lume scriu aceste rânduri, mi-ar fi imposibil. În somn adesea visez poeme de fantastică frumusețe cu fraze limpezi și imagini inedite, pe care le recitez cu aceeași siguranță cu care scriu alăturând literă lângă literă această frază și mărturisesc că multe imagini mi-au venit în somn, iar când m-am trezit ecoul lor persista în mine atât de clar și de insistent, încât nu-mi rămânea decât să iau o bucată de hârtie și să le transcriu. Îmi place, de asemenea, să cred că în lumea somnului există cel puțin o plachetă de versuri semnată de mine, pe care oamenii adormiți o citesc în coșmar…
Cu profundă, cu deplină uluire privesc în jurul meu, și surpriza este absolut aceeași fie că țin ochii deschiși, fie că îi țin închiși.
Urmăresc de mulți ani în vis o acțiune ce revine în același decor și pe care dacă o însemn aici, în momentul de față încă nu pot discerne prea bine în care jumătate a vieții mele se petrece ea în fond, pentru că exact aceeași continuitate, sau mai bine spus, aceeași discontinuitate a vieții există și în lumina aceasta în care stau scufundat când scriu, ca și în claritatea aceea a zilei în care se petrec bizarele și melancolicele fapte „din vis“. Mai mult melancolice, într-adevăr, decât bizare și mai mult neinteligibile decât halucinante, așa cum este tot ce fac și tot ce se întâmplă în viața mea.
În decorul acela de la capătul orașului pe care îl vizitez în fiecare noapte de atâția ani de zile, se află un zid dărăpănat în marginea unui drum prăfuit vara, plin de hârtoape, unde vin adesea să mă odihnesc. În dosul zidului, a crescut un salcâm înalt cu frunzișul des care răspândește o umbră binefăcătoare în căldura insuportabilă a zilelor de vară. În iarbă, acolo stau lungit, puțin adăpostit de câteva pietre enorme, resturi din zidul dărăpănat, și citesc liniștit un ziar. Mă simt bine, deși e puțin cald. Când trece negustorul ambulant de înghețată, care străbate această bucată pustie de drum pentru a merge în cartierele sărace ale orașului cu copii mulți, își oprește căruciorul în umbra salcâmului și mă caută printre pietre; el mă știe.
Este un băiat mic, cu o față perfect indiferentă căreia nu-i pot atribui în mod exact nicio vârstă. există astfel de oameni îndeobște mici de statură care îndată ce pără sesc adolescența obrazul lor capătă brusc câteva adâncituri de maturitate și o anumită netezime a pielii cu care rămân până la bătrânețe. Este imposibil ca să ghicești vârsta acestor oameni, zeci de ani de zile obrazul lor are o vârstă fixă de maturitate indefinisabilă. Poate că băiatul de la înghețată e tânăr de tot și și-a pus în gură, în față, dintele de aur care-i sticlește tocmai pentru a da obrazului un element de maturitate în plus, poate că dintele de aur și l-a pus ca o insignă de proprietate, așa cum unii poartă anumite insigne la butonieră care indică anumite lucruri, iar la dânsul, dintele, că el e stăpânul căruciorului și că nu trebuie confundat cu un oarecare derbedeu vânzător ambulant de vreme ce a putut să strângă suficienți bani pentru a-și pune un dinte de aur. În fine, poate că îl are pentru că avea nevoie de el.
Întotdeauna mă gândesc cam la aceste lucruri când stau de vorbă cu dânsul și când dânsul, răsfrângând buzele, lasă să-i sticlească în colțul gurii bucățica de metal galben. Dar iată că scriind toate acestea îmi amintesc că în liceu cumpăram vara înghețată și iarna halviță exact de la un asemenea băiat, cu care în orele când plecam din clasă și stăteam zgribuliți amândoi în același hambar din curte așteptând recreația, vorbeam adesea și mă miram că are un dinte de aur…
Poate că vânzătorul din liceu este unul și același cu acela de pe drumul prăfuit și pustiu, dar atunci în ce mod „trăiește“ el și vinde înghețată în vis ca și în realitate? cu siguranță că sunt două personaje diferite. Și totuși seamănă, da, seamănă uluitor… cred că e unul și același… nu mai cred nimic… încep să mă încurc…
Întotdeauna, îndată ce vreau să delimitez terenul visului și să-l diferențiez de acel al realității mă încurc și trebuie să renunț. Și, de altfel, nu aceasta vreau ca să vă povestesc, ci anumite fapte care s-au petrecut de cu rând în marginea orașului, pe drumul acela pustiu unde de obicei nu se întâmplă nimic, fapte, cu totul surprinzătoare și extraordinare.
În orașul nostru, de câțiva ani s-a înființat o secție de câini polițiști, dresați, hrăniți și ținuți în localul poliției cu scopul de a ajuta la prinderea răufăcătorilor. În ziare a apărut anul trecut o întreagă serie de fotografii consacrate acestei secții, care mai de care mai sugestive și mai impresionante. Se puteau vedea câinii cățărându-se cu dezinvoltură pe garduri, câini mirosind urma cu botul în pământ și cu urechile ciulite, alții care săreau în spatele vreunui polițist deghizat în pungaș, însă cu o pătură pe cap pentru a nu fi sfâșiat de colții înspăimântători ai acestor animale bine dresate, însă feroce la atac. Îi vedeam adesea pe stradă cu lanțul ținut de un polițist, care îi ducea pentru cine știe ce misiune undeva. Pentru ca să fie cu totul deosebiți de câinii obișnuiți, li s-au făcut și uniforme speciale. Exact – câinii aceștia purtau șepci cu insigne de polițiști și pe spate un fel de hăinuțe cu inițiale într-un colț, P.S., adică Poliția Secretă. hăinuțele erau de toată frumusețea, fabricate dintr-o splendidă stofă albastră de nuanța cerului senin, iar inițialele erau brodate cu fir de aur. Iată ceva ce, fără îndoială, începe să fie bizar.
În fotografiile din ziare n-am văzut câinii îmbrăcați și nici nu prea îmi dau seama ce rost ar putea avea aceste uniforme care mai mult i-ar putea stânjeni în mișcările lor iuți și bruște, iar în sărituri în două sau trei cățărări de garduri s-ar rupe complet. Pentru a stabili exactitatea acestui lucru n-am niciun mod de cercetare, admit dar că acești câini purtau uniforme. Și, de altfel, cu uniforme erau când i-am văzut eu, atât doar că… Dar să spun ce s-a petrecut…
Ei bine, câinii aceștia, în cămăruțele unde stăteau închiși și unde li se dădea de mâncare, comunicau între dânșii prin mici lătrături, prin ușoare zgârieturi în lemnul cuștilor, prin lovituri discrete în pereți – care desigur că aveau toate un sens ascuns, însă pe care numai ei îl cunoșteau –, doar nu degeaba erau câini polițiști, instruiți și dresați. În fiecare zi erau scoși afară la diferite ore și li se făcea toaleta ori erau lăsați în libertate pentru a-și dezmorți membrele. iată însă că de câteva luni, polițiștii-oameni observară printre polițiștii-câini că se petrece ceva neobișnuit. În momentul acela nimeni nu putea bănui încă limbajul lor secret și că lătrăturile când erau închiși, zgârieturile în lemn și micile lovituri cu laba erau în realitate comunicări pe care și le făceau de la cușcă la cușcă. În același timp în curte, în loc ca de obicei să zburde, să sară și să alerge veseli în toate părțile, se adunau câte doi, trei și își uneau boturile, convorbind parcă misterios cu mici gemete, mici atingeri cărora polițiștii-oameni nu le dădură pentru moment nicio importanță, lucru pe care aveau să-l regrete peste câteva săptămâni de zile.
Într-adevăr, într-o bună zi, izbucni revolta. Era tocmai când li se dădea de mâncare și după ce câinii înghițiră voinicește tot ce li se servise, după ce înghițiră cu aviditate câteva înghițituri de apă rece, se auzi un lătrat scurt și poruncitor și doi câini se postară la ieșirea din curtea unde li se dăduse masa. Într-o secundă toți ceilalți câini înconjurară pe gardienii care strângeau resturile de mâncare și, cu lătrături asurzitoare, sărind și hărțuindu-i din toate părțile, îi siliră să se îndrepte spre cuști și acolo fură băgați înăuntru, iar ușile fură bine închise pe dinafară cu zăvoare, așa ca atunci când se băgau în cuști câini, nu oameni.
În zadar fură țipetele gardienilor și protestările lor care nici nu se auzeau în mulțimea lătrăturilor, în zadar fură încercările lor de a ieși. Erau păziți strașnic de doi dulăi cu colții amenințători și de altfel bieții oameni erau prea uluiți de ceea ce vedeau că se petrece pentru a mai încerca să protesteze.
Când portița curții fu deschisă, toți câinii năvăliră în birouri, fie prin uși, pe care le deschideau, așa cum fuseseră dresați, ridicându-se în două labe, fie prin ferestrele care în acele zile de vară erau deschise. Și ceea ce se întâmplase cu gardienii se întâmplă și cu toți ceilalți polițiști. Erau vreo opt polițiști cu totul în localul poliției, vreo doi comisari, directorul poliției și o dactilografă, în timp ce câinii erau mai bine de treizeci și lucrau metodic cu mult simț „polițist“ și cu multe precauțiuni pentru a surprinde pe oameni nepregătiți înainte ca să poată aceștia să scoată revolverele și să tragă. Erau bine dresați, într-adevăr excelent dresați și așa cum învățaseră să doboare pe bandiți și să le scotocească buzunarele, așa culcară la pământ pe toți polițiștii și încolțindu-le armele, le scoaseră din buzunare și îi dezarmară. Într-un sertar pe care un dulău îl deschise cu botul, câinii găsiră cătușele sistematice pe care le aplicară în cel mai scurt timp polițiștilor culcați pe jos, unii răniți și mușcați adânc, imobilizați de câinii care stăteau cu labele pe pieptul și burta lor.
Când toți avură cătușe la mâini și la picioare, fură târâți cu dinții afară, trași de haine și duși în cuștile care până înainte cu vreun ceas erau ale câinilor. Și ca și gardienii, fură închiși acolo. apoi, pe măsură ce vreun nou polițist se întorcea din oraș, îl pândeau, îl lăsau să intre și apoi îl doborau ca pe ceilalți, târându-l și pe acesta în cușcă. Asta era treabă ușoară.
În fine, până-n seară câinii fură complet stăpâni pe poliție. În aceeași noapte o echipă fu trimisă să aducă alimente și cum câinii erau specializați în a pătrunde în case închise ca niște adevărați polițiști, o măcelărie fu devastată.
În zilele următoare nimeni nu veni pe la poliție, și nici măcar măcelarul furat, care avea probabil motive bine întemeiate ca să nu dea ochii cu polițiștii. Și, de altfel, cine se interesează într-un oraș de provincie de ce se petrece la poliție. Câteva zile trecură astfel, câinii continuau să stăpânească încăperile și noaptea să spargă măcelăriile pentru a se aproviziona. În felul acesta câteva măcelării și, mai ales, câteva mezelării bine asortate fură devastate. În același timp orașul nefiind păzit, furturile și spargerile se întețiră. Era acum ceva schimbat în oraș și o delegație de cetățeni fu formată pentru a se duce la poliție ca să protesteze. Câțiva oameni intrară înăuntru, iar restul rămaseră afară să aștepte.
Și asta fu sfârșitul câinilor. Când delegația intră în coridor, câinii de gardă dădură alarma și ceilalți din birouri, începură să sară, însă nu veniră decât câțiva câini, ceilalți zăceau tolăniți pe sofale și pe jos, îmbuibați cu mezeluri, îngrășați, deveniți leneși și nepăsători. În coridor le fu, deci, ușor oamenilor ca să se apere. În plus, cei de-afară, auzind țipetele și lătrăturile dinăuntru, intrară și dânșii pentru a vedea ce se petrece. Cu mare greu izbutiră ca să nu fie încolțiți și să scape. Ei nu prea știau bine ce e cu câinii acolo, însă, bănuind ceva neobișnuit, se adresară pompierilor care veniră în grabă, și cu tulumbele de apă domoliră și puseră apoi în lanțuri pe câini. Apoi fură descoperiți în cuști polițiștii care erau tot atât de înfometați pe cât de sătui și îmbuibați de mâncare erau câinii. În fine ordinea fu restabilită, totul reveni la normal în poliție și câinii fură pedepsiți exemplar, după cum voi arăta.
Toată această istorisire a „revoltei câinilor“ am cetit-o în ziare, ca și toată lumea, în amplele reportaje, unele pline de exagerări, ale zecilor de ziariști care veniră în orașul nostru trimiși special de gazetele lor. Dar nu despre aceasta vroiam să vorbesc, era indispensabil însă să povestesc aceste fapte pentru a ajunge la ceea ce am văzut eu însumi cu ochii mei, la ceea ce m-a torturat și m-a neliniștit până la halucinație, răpindu-mi ceasurile mele de odihnă într-un loc unde mă credeam la adăpostul lumii și unde, până la această întâmplare, rămâneam ore întregi în solitudine completă.
Am spus, așadar, că toți câinii fură pedepsiți exemplar, de un tribunal de polițiști, iar pedeapsa care fu pronunțată fu moartea prin strangulație într-un loc public, ca exemplu, desigur, pentru alți câini cărora le-ar trece poate prin cap ideea de a se revolta. Și locul ales pentru spânzurătoare fu tocmai zidul dărăpănat în marginea orașului, acolo unde veneam eu adesea vara ca să mă odihnesc în iarbă, în umbra foșnitoare și răcoroasă a salcâmului imens.
Și iată cum într-o zi când venii acolo pe înserat cu jurnalul subsuoară, mulțămit că voi putea petrece câteva ore liniștite după o zi extrem de obositoare, găsii în locul pustietății obișnuite o mare adunare de oameni și copii, gesticulând, vorbind tare, râzând, țipând, toți gălăgioși, toți agitați, comentând un eveniment extraordinar care nu era altul decât spânzurarea câinilor. Când mă apropiai, îi văzui pe toți treizeci cu ochii ieșiți din orbite, cu limbile spânzurând lamentabil ca în zilele călduroase când lasă să le atârne moale limba afară. Erau înșirați de-a lungul zidului, spânzurați pe niște bârne cu scobituri și găuri prin care erau trecute frânghiile. Toți câinii erau îmbrăcați în frumoasele lor uniforme albastre și cu șăpcile de polițiști pe cap, însă având inițialele de firet P.S. smulse, probabil ca un simbol al degradării lor, așa cum se smulg și epoleții militarilor care sunt condamnați grav.
În zilele următoare câinii erau tot acolo, și chiar începură să putrezească, răspândind un miros oribil. Îmi fu imposibil să mai frecventez acele locuri și îmi alesei, după multă căutare, un alt loc de odihnă într-un luminiș înconjurat de sălcii pe marginea râului care trece prin orașul nostru. Este un loc unde mă duc adesea și acum. Mai rămâne să adaug că băiatul cu înghețată jucă și el un rol în această afacere. Îl văzui într-o zi, însoțit de mai mulți polițiști, pe o stradă lăturalnică cu căruțul lui de înghețată. Era căruțul lui obișnuit cu ornamente de metal nichelat și cu deviza „azi cu bani, mâine fără bani“ scrisă cu litere mari roșii și vizibile, însă de data aceasta era aproape în întregime acoperit cu o pânză neagră ieftină, ca un fel de mic dric. Câteva persoane îl însoțeau și interesându-mă despre ce este vorba, aflai că poliția angajase pe băiatul acesta să conducă cu căruțul lui cadavrele câinilor spânzurați la cimitirul câinesc, unde urmau să fie îngropați. Acesta fu ultimul amănunt pe care îl văzui, din întâmplarea povestită.