În zilele frumoase de iarnă, norii se întindeau câteodată până departe la picioarele Leysinului ca un imens și somptuos covor de vată albă, puțin roză, cu un cer extraordinar de albastru și transparent ca sticla sifoanelor. În sanatoriu, pe terase, bolnavii stăteau la soare goi și, deși în jurul lor zăpada sticlea pe acoperișe și pe câmpii, era totuși cald, deoarece nicio briză de vânt cât de slabă nu sufla în aerul odihnit și pur.
Erau zilele de carnaval și bolnavii hotărâră ca să organizeze o mică serată cu măști și alte distracții în saloanele sanatoriului. Toată lumea se va deghiza și toți vor avea costume, chiar cei bolnavi care vor fi aduși pe tărgi de infirmiere și brancardieri. cu câteva zile înainte, începură pregătirile pentru ca în ajun toată lumea să fie veselă și preocupată. Era tocmai una din zilele senine de iarnă și bolnavii care umblau alergau în pielea goală pe terasă pentru a se consulta și a face glume despre serata ce o dădeau.
Până și infirmierele luau parte la aceste pregătiri și nimeni nu ținu seama de cură, în ziua aceea, iar când veni doctorul la vizită fu primit cu aplauze și interpelări vesele, încât omul nu mai putu spune nimic. Era și el de acord că bolnavii trebuie să se distreze câteodată și ei.
Îmi dădui la făcut un costum de arlechin cu romburi galbene și negre din pânză neagră, umblam încă în cârji, dar asta nu se observa, eram un arlechin invalid. Când veni seara și coborârăm în salon, ne admirarăm toți costumele. Era printre noi o tânără doamnă slăbuță și palidă (internată la sanatoriu pentru plămâni), care se deghizase în marchiză, purta o perucă de lână albă, strălucitoare, și pantofi cu tocul roșu, o rochie de mătase violetă, iar pe față și pe pieptul decoltat își lipise buline negre, dar totuși era o marchiză cam slăbuță, cu decolteul fragil și puțin scheletic. Cu dânsa veni și fratele ei, un tânăr robust, sportiv, care sosise pe motocicletă din Franța și n-avea alte haine decât cele cu care călătorise, o tunică și pantaloni kaki cu jambiere de piele.
Pentru a fi costumat și el, își înveli capul cu un fular și spuse că este arab. era apoi un tânăr cu genunchiul operat și fix, în costum de „prețios“, un altul pudrat tare în „Pierrot“, și unul în turc cu șalvari, brâu și fes pe cap. Cât despre femei, ele erau puține, infirmierele nu se putuseră masca, pentru că erau din când în când sunate de bolnavii mai gravi ce rămăseseră în odăi, încât în afară de marchiză și o tânără fată în rochie de papură, cu coliere și flori, „tahitiană“, mai erau doar două doamne mai în vârstă, care își aduseseră cu ele lucrul de mână. În rândul bolnavilor culcați și nemascați mai erau englezii, prietenii mei, care preferau să stea întinși pentru că aveau intenția să se îmbete și încă trei bolnavi, unul de la altă clinică, un francez puțin în vârstă cu părul complet alb, dar vesel și binedispus, bun pentru astfel de petreceri și un elvețian tânăr de tot, un băiețaș de patrusprezece ani care se ameți îndată cu cel dintâi pahar de vin.
Până ne adunarăm toți și până ce atmosfera începu ca să devină mai antrenantă, domni în salon un îngheț cu mutre lungi și închise, deoarece mulți bolnavi nu se cunoșteau între dânșii. Era de datoria infirmierelor să facă toate prezentările. Când se dădu apoi drumul unui radio, într-o clipă aerul încăperii se alcooliză cu muzică de jazz și se destupară primele sticle cu vin. În pauză, când aparatul tăcu (cineva îl închise), apoi marchiza se așeză la pian și cu un singur deget parcurse pe clape o melodie, apoi cu ambele mâini și fredonând ușor cântă o mică șansonetă plină de umor al cărei refren îl reluarăm cu toții în cor. Era un pian cu coardele dezlânate, cu sunete de țambal, așezat prost pe parchet, încât făcea ca să vibreze un paravan de lemn din apropiere și un candelabru de bronz de pe o măsuță. era ca și cum florile pictate pe paravanul afumat și vechi și candelabrul strămoșesc recăpătaseră o nouă tinerețe și se apucară să petreacă, zgâlțâindu-se cu căderea mâinilor pe clape, după muzica de dans. Și tânărul cu motocicletă se așeză la piano, cântând destul de bine.
În salon începu să circule vinul mai intens, era de ajuns pentru toți. Și apoi bolnavii începură să comande și pe contul lor. Toată lumea era puțin amețită, englezii își comandaseră brandy cu sifon și francezul oferi șampanie la întreaga asistență. Când tânărul motociclist se așeza acum la piano, candelabrul și florile de pe paravan dansau mai pasionat cu tremurături din ce în ce mai tari, iar coardele de țambal ale pianului primeau lovituri ca pentru a fi rupte. Era un cântec destul de caraghios, mai ales când fratele se adresa „marchizei“ care își scosese peruca și apărea acum firavă și bolnăvicioasă în rochia ei stilată.
Mon vieux, tu as bonne mine…
T’as dû changer de cuisine…
Era aproape două noaptea, o sonerie pe un coridor îndepărtat zbârnâia din când în când și câte o infirmieră dispărea, apoi se auzi afară și sforăitul tăcut al unui automobil, al doctorului. Era un caz grav deci. Într-un colț, surprinsei o infirmieră:
— Este domnișoara Corinde, știți, tânăra călugăriță cu peritonita tebece (în sanatoriu se spunea „tebece“ pentru tuberculoză). Pentru ea a venit doctorul… a adus, mi se pare, baloane de oxigen.
În același moment cineva mă trase de mână, era „marchiza“ care dorea ca să vin cu dânsa. Eram doar singurul ce nu se amețise prea tare și putea să se ție încă pe picioare cum trebuie.
— Unde mergem? întrebai pe coridor.
— Te rog însoțește-mă la Corinde… m-a chemat în agonie și vreau să o mai văd o dată…
— În costumul ăsta ridicol?
— Ei și? crezi că își mai dă seama de ce se petrece în jurul ei?
Era mare tăcere pe coridor, o lampă slabă ardea sinistru în fața odăii muribundei, ecouri înfundate veneau din salon.
Mon vieux tu as bonne mine…
T’as dû changer de cuisine…
Când ieși o infirmieră, pentru a nu deschide ușa de două ori, intrarăm în odaie, „marchiza“ și cu mine.
În jurul patului din mijlocul odăii era prea multă lume pentru a vedea ceva, era mama bolnavei, o femeie mică, zbârcită, cu părul murdar cenușiu prins în smoc, două infirmiere și doctorul cu balonul de oxigen în mână, apoi se apropie și prietena mea și se îndepărtă.
— Ce frumoasă e… du-te și vezi… îmi spuse ea.
Când una din infirmiere se îndepărtă, mă apropiai de pat și privii pe bolnavă. Era oare într-adevăr aceasta călugărița bolnavă despre care se vorbea în sanatoriu pe șoptite? Până atunci întâlnisem în viață multe călugărițe, toate bătrâne sau urâte și cu aparență de fete bătrâne sâcâite de indispoziții interioare. Și deodată, această călugăriță, cu profilul fin și nările roz, cu un ten îmbujorat puțin de febră ca un fard bine aplicat, cu ochii deschiși puțin oblic și verzi, splendizi, și părul negru, aproape cu străluciri albastre în jurul capului, răspândit în volute pe cearceafuri. Pentru ce era oare atât de frumoasă? era dar adevărat că existau călugărițe frumoase? erau dar adevărate toate romanele în fascicule din copilăria mea, cu coperte ilustrate în culori, „Frumoasa călugăriță“, 5 bani fascicola? toată copilăria mea căpăta un sunet mai adânc și mai amplu ca al unui clopot în fundul apei.
Și eu în haine de arlechin, în fața ei? toate situațiile romantice, toate scenele extraordinare de foileton erau dar adevărate? În clipa aceea trăiam „arlechinul și călugărița muribundă“ și îmi rămânea doar să cânt din chitară serenada de odinioară pentru ca frumoasa Corinda (și numele era din romane) să poată să mai asculte o dată înainte de a muri vechile acorduri nostalgice.
Toată realitatea contribuie câteodată la romantismul și propria ei falsificare până la artificialitate. Este una din resursele imensei ei diversități.
În momentul când vroiam să părăsim odaia, bolnava păru că se înăbușă și doctorul se silea să-i descleșteze fălcile pentru a-i pune în gură tubul de la balonul cu oxigen, și menținând apoi dinții desfăcuți pentru ca să nu-l spargă și să înghită bucățile. Era o scenă pe care n-o prevăzuse romancierul în fasciculele sale.
În odaie mirosea foarte plăcut a tămâie, toată după-amiaza se arseseră mirodenii așa cum dorise bolnava. Când ne trezirăm în coridor, aerul nopții era rece și pătrunzător. În salon nu mai era nimeni, luminile stinse și mobilele răvășite, prin geamurile mari spre grădină în claritatea incertă a cerului nocturn se vedea că afară fulguiește încet. Unde plecaseră cu toții?
În odăile lor urcaseră numai bolnavii pe targă; englezii, cu motociclistul și două infirmiere erau în păduricea de lângă sanatoriu, așa spunea bucătarul sanatoriului, care spăla vasele.
— Toți s-au dus în pădurice… cu lampa de la motocicletă, îi veți găsi cu ușurință… trebuie să fie în luminiș… nu puteți să vă rătăciți… drept înainte pe cărăruie.
— Ei, ce spui, mergem? întrebai pe prietena marchiză. Dar ea își și îmbrăcase în holul de la intrare un pardesiu și deschidea încetișor ușa. Cu cârjile, o urmai.
Era într-adevăr un drum drept în pădure, dar în întuneric nu se vedea nimic și ne luam, pentru a găsi cărarea, după urma ei în zăpada care strălucea mocnit. Când intrarăm în pădurice, la câțiva pași de sanatoriu, obscuritatea se făcu tot atât de deasă cât și desișul de brădet. În fund zăream însă o imensă strălucire și ne îndreptarăm într-acolo.
Era cald și bine în luminiș, zăpada nu putea pătrunde, acele uscate ale brazilor formau pe jos covoare moi și parfumate, în jur erau bănci pentru odihnă, și farul cu acetilen al motocicletei răspândea în încăperea aceasta vegetală o lumină orbitoare în care uniforma infirmierelor căpăta o strălucire extraordinară.
Erau amețiți de-a binelea cu toții, se tăvăleau pe jos, în moliciunea acelor de brad și cântau lucruri obscene. Erau toți în hainele lor obișnuite și tânărul motociclist își scosese turbanul. Eram singurul în costum de carnaval, un arlechin rătăcit în noapte, undeva în desișul unei păduri, în lumina unui reflector. Ce căutam acolo, nu știu, și nu știu cine eram și ce era adunarea aceea și ce era volumul acela de lumină în care ne băgasem.
În jurul nostru zăcea întunericul ca un vin gros și noi ne făcuserăm un locșor în noapte și îl iluminarăm și ne cuibărirăm în încăperea noastră de lumină în timp ce în jurul nostru, somnul și visele dizolvate în întuneric se filtrau încet din vinul întunericului, în cupele craniene ale oamenilor care dormeau și îi îmbăta cu alcoolul lor tare de imagini și viziuni teribile. Și acolo, pe un pat în sanatoriu, zăcea „Frumoasa călugăriță“ cu bucățica ei de lumină și cu veghea ei în noapte ce se epuiza ușor, evaporându-se în întuneric. În întunericul acesta expiraseră și se evaporaseră atâtea vieți, și întunericul rămânea tot gros și des și nici urmă în el de viețile care s-au scurs într-însul.
Și stăteam eu, arlechin în haine bizare în noapte adâncă, da, adâncă pentru că în ea se înecau viețile fără urmă și nu înțelegeam și mă căzneam să înțeleg ceva și nu înțelegeam nimic. Și cântam o melodie și gura mea pronunța cuvinte cu toți care cântau și nu înțelegeam. În noaptea adâncă se îneca fără urmă și cântecul nostru.
Era târziu și eu în haine bizare în plină lumină.