Când începui să mă simt mai sigur în cârje și să merg mai bine cu ele, plimbările mele se prelungiră spre sat. În sfârșit, credeam că voi putea face cunoș tință cu femei splendide și să intru într-o societate de tineri amatori de petreceri și de chefuri. Toate acestea se întâmplară în mare parte, dar altfel decât le prevăzusem.
Pentru a pătrunde în clinici străine, orice pretext era bun – doctorul meu locuia la o clinică mai în vale, o clinică reputată, cu mulți pensionari și renumele unei societăți selecte – și ca să intru acolo mă duceam cu vreo radiografie a mea să cer doctorului unele explicații. Pentru a ajunge mai repede, aveam un drum prescurtat care trecea prin păduricea de lângă sanatoriul meu. Era o cărare îngustă în marginea tufișurilor și foarte înclinată. Îmi amintesc de aceste detalii pentru că, într-o zi, această cărare mă făcu ca să-mi dau seama de disperarea, de ferocitatea cu care porneam în căutarea femeilor frumoase.
Era o zi de primăvară uscată și însorită și în pădurice veniseră câțiva bolnavi din vale. Cu cârjele subsuoară, în haine de plimbare și în capul gol, scoboram panta spre clinica doctorului. Eram atât de absorbit de gândul de a intra în odăi străine, dar mi se părea atât de calm, încât la mijlocul cărării când se iviră o mamă și un copil, îmi fu imposibil să-mi dau seama de acest fapt simplu și vizibil de departe. Îmi dădui însă bine seama de sălbăticia mea când fui în apropiere de dânșii și mama, zărindu-mă și privindu-mă o clipă cu ochii mari deschiși plini de spaimă, trase cu un gest brusc copilul din drumul meu și se băgară împreună în tufiș pentru a-mi lăsa trecerea liberă, ca unei mașini sau ca unei fiare dezlănțuite. Și în clipa aceea îmi dădui seama că într-adevăr eram dezlănțuit și că scoboram ca un vârtej cu pași enormi, cu obrajii congestionați, cu părul zburlit, ca un om beat și sălbăticit de băutură. Eram sălbăticit de alcoolul meu interior.
Când ajungeam la clinica aceea unde mă duceam și când deschideam ușa, geamul întotdeauna zbârnâia și întotdeauna credeam că zbârnâie pentru că nu e bine pus în cadru, dar în după-amiaza aceea descoperii că tremurul geamului era prelungirea, mai amplă și mai sonoră, a tremurului mâinii mele.
În clinică nu întrebam pe nimeni de doctor, pentru a putea umbla printre etaje, pe coridoare, pentru a descoperi pensionarii și a sta de vorbă cu ei. Într-o zi descoperii însă ceva la care nu mă așteptam și care fusese parcă făcut anume pentru mine (multe lucruri întâlneam astfel ce mi se păreau că sunt făcute anume pentru mine…).
Într-un coridor pe o ușă zării un anunț scris de mână cu un creion gros albastru:
Désirons visites.
Wanted callers.
Și același lucru încă în două limbi din care una îmi era complet necunoscută.
Era ceea ce doream și eu, să fac vizite.
Îmi închipuii o clipă în fața ușii, înainte de a bate, că voi găsi înăuntru o splendidă fată, visul meu. În odaie însă zăcea pe jumătate ridicat în perne un domn miop cu ochelari foarte groși, cu ramă de oțel, încălecați pe vârful nasului, cu un enorm volum în fața lui pe care îl răsfoia cu atenție. Era un volum de drept comercial danez, iar domnul acela când făcurăm cunoștință, îmi spuse că este avocat la Copenhaga și că este aproape vindecat, dar că se plictisește îngrozitor, ceea ce îl făcuse să puie anunțul pe ușă. Eram prins, și nu puteam să părăsesc odaia atât de repede pe cât aș fi vrut și trebui să ascult povestea bolii lui spusă în mod detailat, mai mult fornăită pe nas, deoarece în celulele sinusoidale ale nasului fusese operat și mai păstra tampoane de vată adânc înfundate în nări.
Până la urmă, răbdarea mea își căpătă recompensă pentru că în momentul când vrui să plec intră în odaie o tânără fată, de la altă clinică, daneză și dânsa, care venea adesea să-și vadă compatriotul suferind și să facă schimb cu ziarele și revistele pe care le primeau. Era o tânără fată blondă ca aurul galben, superbă și bine făcută, purta o rochie lungă și o eșarfă de mătase în jurul coapselor, mătase tot atât de galbenă ca și părul ei, avea ochii verzi, de un verde intens extraordinar, mâini fine, vorbea prost franțuzește și în câteva secunde reuși să mă facă să mă îndrăgostesc de dânsa.
Îmi spuse unde stă, nu prea departe și că nu prea avea prieteni. Îi cerui permisiunea ca, din când în când, să vin s-o văd și ea acceptă cu plăcere. Îi spusei că voi veni chiar a doua zi.
Și toată noaptea mă gândii la dânsa. Într-adevăr toată noaptea, pentru că mă durea îngrozitor o coapsă și aveam febră. Eram îngrijorat dacă voi putea merge până acolo.
În dimineața următoare ningea des, cerul era acoperit și pe cărarea ce ducea spre stația funicularului zăpada era așternută în strat gros. Îmi huia capul de febră și lucrurile se învârteau puțin în jurul meu ca în copilărie când mă învârteam mult timp pe loc până la amețeală și leșin; când mă opream, cădeam jos și lumea continua să se rotească în jur ca o placă de gramofon încet, cu mine în centrul ei. Și coapsa mă durea din ce în ce mai tare, se formase o indurație care împiedica toate mișcările normale, și obrajii îmi erau aprinși în timp ce transpiram îngrozitor. Cu toate acestea și așa bolnav cum eram, îmi luai cârjele la subsuoară și pornii spre funicular. În jurul meu ningea, lumina era scăzută, eu înaintam prin fulgii care se lipeau de obraz și se topeau de fierbințeala lui, răcorindu-mă cu fiori de ghiață. Era o cărare ce urca printre brazi și gâfâiam penibil pentru ca să urc mai repede.
Când ajunsei însă la stație, tocmai atunci funicularul pornise și se înfundase în tunelul care începea chiar de-acolo. Cred că șefului stației i se rupse inima când mă văzu cât mă întristează întârzierea și fluierând strident în tunel opri funicularul pe la mijlocul lui, în întuneric. Cu oare care dificultate și orientându-mă după lumina roșie din spatele vagonului ajunsei până acolo și mă urcai într-un compartiment. Îmi odihneam acum oasele mi nunat pe banchetă și când funicularul porni din nou, o dulce moleșeală mă cuprinse și adormii ușor, cu grija însă de a mă da jos la stația unde trebuia. Și mole șeala aceea fu atât de puternică, încât îmi dădui seama după stația mea că scoboram cu mult sub drumul meu. Era prea târziu însă și nu mai puteam opri funicularul, trebuind astfel ca să scobor mai în vale și să urc apoi încetișor până la clinica fetei pe care mă duceam s-o văd.
Toate aceste detalii, vor putea contura, cred, în mod exact starea mea de spirit și crunta oboseală de care eram cuprins. Era mai ales bucata aceea de drum în urmă pe care trebui s-o urc în mod inutil care mă ostenise și mă înfuriase mai mult. În sfârșit, când intrai în clinică mi se spuse că fata pe care o căutam nu e acasă. Eram furios și numai la asta nu mă așteptam, deoarece chiar în dimineața aceea îi telefonasem și o întrebasem dacă pot să vin, iar ea îmi răspunse că mă așteaptă „cu multă plăcere“.
Cu mare amărăciune deschisei ușa clinicei pentru a pleca. În prag apăru exact în acel moment și fata daneză cu un mic pachet în mână.
— Te rog iartă-mă, m-am repezit la cofetărie ca să avem ceva de ronțăit la ceai…
Și mă trase înăuntru debarasându-mă de fular și palton, frecându-mi mâinile pentru a le încălzi, extraordinar de expansivă și prietenoasă. Într-o clipă mă simții cuprins de expansivitatea ei și uitai aproape toate oboselile.
În odaia unde mă duse, mirosea în aer a ceai bun și a lavandă, prin geamul din spre terasă se vedeau în depărtare munții acoperiți de zăpadă, atât de decorativi și de teatrali, încât toată încăperea lua un aer de scenă de teatru și mai ales cu cuvertura de mătase galbenă a patului, cu pereții în albastru clar îmi venea să spun pe tonul de odinioară cu care obișnuiam cu un prieten din copilărie, să ne închipuim din când în când că jucăm o piesă.
— Ah! iubite baroane, îți amintești în 1896, era la Menton, mi se pare, și luam ceaiul la marchiza de Villemesson, în vila ei, eh! eh! mai știi ceva despre dânsa?
Când mă întinsei pe pat însă, unde mă invită tânăra fată pentru a mă odihni mai bine și a sta alungit comod, îmi dădui seama că n-aș fi putut juca nicio piesă imaginară cu destul calm și siguranță. Eram teribil de ostenit și abea acum îmi dădeam seama de asta. Toate ostenelile și enervările din drum se precipitau acum în mine și corpul meu în întregime fierbea în clocote scăzute ca un lichid acoperit. În brațe și în toate fibrele musculare, în cap, în piept, în vârful picioarelor, pretutindeni zumzăia lichidul cu o greutate și o densitate ce nu le cunoscusem până atunci. Există în chimie o apă mai grea decât cea obișnuită cu însușiri speciale și care se numește chiar pentru acest motiv „apă grea“. Ei bine, cred că în corpul meu sângele devenise un „sânge greu“, ca aceasta.
Îmi venea să dorm și totuși n-aș fi putut nici închide ochii cu toată osteneala mea, deoarece toropeala de care eram cuprins era amestecată egal cu o iritație extraordinară, cu o mare sete de a mă agita și de a vorbi, de a mișca din mâini și din picioare, poate de a umbla, și aș fi umblat cu siguranță dacă în același timp nu m-ar fi țintuit pe loc durerea în coapsa umflată. În felul acesta îmi veni deodată în minte că făcusem un efort prea mare, prea dureros pentru a veni să beau un ceai cu pișcoturi dulci în tovărășia, fie chiar a unei fete frumoase cu ochii verzi și părul blond ca paiul. Îmi trebuia mai mult și mi se cuvenea mai mult, aceasta era concluzia mea.
Când veni lângă mine, așezându-se pe marginea patului și întrebându-mă dacă mă simt bine, îi luai mâinile și le sărutai, apoi o atrăsei spre mine. Cred că gesturile mele erau atât de repezi și de febrile, încât nu puteau lăsa loc pentru ezitări. Și surpriza mea extraordinară fu că fata nu protestă nici măcar atunci când începui s-o dezbrac. Era un lucru care mi se cuvenea, totul mi se cuvenea. În câteva minute era doar în lunga ei cămașă de mătase groasă, agreabilă la atins. Și întinsă pe pat lângă mine, fierberea din mine găsea acum în corpul acela străin un recipient al iritației și durerilor ce le conținuse până atunci. Cu fiecare mângâiere, cu fiecare sărutare pe pielea fină, proaspătă, puțin rece și răcoroasă, simțeam activitatea din mine potolindu-se până la cel mai desăvârșit calm.
Când deschisei ochii, era seara târziu, fata era în odaie îmbrăcată în altă rochie, somnul meu durase câteva ore.
— Ei bine, să-ți fie rușine… adormi lângă o fată dezbrăcată.
Și râse încetișor.
Toată osteneala mă părăsise și mă lăsase moale ca pe o păpușă făcută din cârpe, inert, cufundându-mă în somnul acela greu, fără visuri.
În zilele următoare, continuai să vin la dânsa și ea se dezbrăca docilă, admirabilă, niciodată obosită și întotdeauna plină de surprize pentru mine.
În fine, găsisem femeia frumoasă pe care o visasem ani de-a rândul imobilizat în ghips. Când mă plimbam acum prin clinică raportam tot ce vedeam la dânsa. Dacă băiatul de serviciu freca în coridor și nu se dădea mai deoparte când treceam, îmi spuneam în sine cu oarecare mândrie:
— Eh, eh, dacă ai ști tu ce femeie frumoasă goală văd în fiecare după-masă…
Și dacă vreun ecou depărtat în mine încerca un dialog:
— Poate nu l-ar interesa… e înscris la societatea de abstinență.
În mine alt ecou răspundea:
— Ei bine, tocmai de aceea.
Tot ce făceam, de altfel, se raporta la dânsa. Îmi plimbam acum o orgolioasă plictiseală pe coridoare, știam că o fată splendidă, uluitoare, îmi apare goală, și că tot ce atingeam și tot ce făceam se topea în lumina extraordinară a acestei nudități.
Pentru că mă rugase să-i dau un nume îi spuneam „Simpla“ și mai târziu prescurtat doar Si, numele ei adevărat era însă Gerta, pe care nu-l pronunțai niciodată.
Când veniră ploile primăverii și zăpada se topi, până la clinica unde locuia străbăteam un noroi dens și cleios, încât ajungeam la dânsa murdar și ostenit, și după ce îmi scoteam pantofii, mă trânteam pe pat cufundându-mă în deliciul odihnei, înainte de orice.
— Știi că peste câteva săptămâni trebuie să plec, îmi spuse ea într-o după-amiază. Îmi spune doctorul meu că sunt vindecată, mă întorc la Copenhaga și va veni pentru a mă conduce logodnicul meu.
— Ești vindecată? Ești logodită? Puneam întrebările și nu știam ce doream să aflu mai întâi.
— Și una, și alta… Până acum însă observ că nu m-ai întrebat niciodată pentru ce stau la Leysin și poate că nu te-ar fi interesat asta dacă nu-ți spuneam că trebuie să plec… Și vindecată, și logodită… vindecată în mod destul de dramatic după o operație grea de o extrem de gravă peritonită… ai văzut semnul pe burtă și până azi nu m-ai întrebat de la ce provine.
— Eh, cred că atunci când privesc burta ta goală mă gândesc cu totul la altceva.
— Bine, ah! ah! Și râse încetișor.
— Cât despre logodnic, adăugă ea, ți-l pot arăta…
Îmi aduse o fotografie mare, gata încadrată, pe care un tânăr blond și visător privea cu ochi clari lumina extraordinară ce venea din jos.
— Pentru simplificarea situațiilor îl țin în cufăr…
— Ești într-adevăr Simpla… Și când spui că vine?
— Peste câteva zile, va sta aici o lună cu mine… și atunci, bineînțeles, nu ne vom putea vedea ca acum… în fine… înțelegi… sunt logodită.
Și spunea asta cu foarte multă fermitate. Era și acesta un fel de a înțelege lucrurile.
Îmi închipuiam totuși că logodnicul ei nu va sta tot timpul cu dânsa, că va face excursii și ne va lăsa singuri.
În primele zile, după sosirea logodnicului, Si nu-mi telefonă deloc și nici nu-mi trimise vreun bilet, dar într-o zi anunță că vine să mă vadă cu logodnicul ei la clinica mea pentru a lua ceaiul împreună, chiar în acea după-amiază.
Era o zi frumoasă, însorită și mă gândii să rămânem pe terasă unde era mai mult loc. Chemasem și pe un prieten care trebuia să stea alungit și în odaie nu ar fi putut sta întins. Cu toții eram veseli, binedispuși, logodnicul, pasionat jucător, îi propuse englezului o partidă de șah și se înfundară într-însa. Eram acum ca și singur cu Si și pretextând să-i arăt în odaie nu știu ce gravură o chemai înăuntru și când închisei ușa vrui s-o sărut, dar ea mă respinse cu un gest oarecum brutal și foarte hotărât.
— Ce vrei? întrebă ea uimită. Știi bine că sunt logodită și că logodnicul meu e aici… să rămânem prieteni… însă atâta tot…
— Bine, dar când erați departe unul de altul nu tot logodiți erați?…
— Exact, dar eram departe, la mii de kilometri și puterea logodnei se dizolvă în aer la o distanță atât de mare. Pentru asta există scrisorile care aduc din când în când puțină „logodnă concentrată“ cu ele și în zilele când primeam scrisori nu te primeam…. lăsam pentru evaporare o zi și scrisoarea își pierdea vigoarea și parfumul ca o floare care exală un miros tot mai slab, tot mai neclar… până nu mai are parfumul ei.
În zilele acelea am simțit pentru întâia oară ce e gelozia și cu toate că explicația „prietenei“ mele era destul de clară și logică, ea nu mă mulțumi. Cred că am avut crize cu mult mai intense și mai dureroase decât acelea pentru durerile mele fizice. Poate pentru a vorbi de ele am și povestit întâmplarea aceasta, pentru că mi se pare că unul din faptele cele mai uluitoare din lume și din viața unui om este să se stârnească în grămada aceasta călduță de mușchi, intestine și de sânge care este un om, o suferință ce nu ține de ele și nu ține de nicio alterare organică exterioară și de nimic ce poate fi pipăit și văzut, stârnindu-se în întunericul interior din nimic și măcinând totul în grozave suferințe ce nu au niciun atom de materie în constituția lor. Este uluitor și demențial. Cred că viața omului e tragică prin acest nimic care îl poate durea atât de amarnic și că devine acceptabilă când o clipă un nimic divers ne distrage de la unul care ne face să suferim. Și astfel trăim toate zilele vieții în neantul acesta sensibil, cu contracțiuni dureroase și neînțelegeri definitive. În vidul acesta creăm sentimente care sunt parcele de vid și care nu există decât în spațiul nostru imaterial interior și în vidul acesta credem că trăim în lume, în timp ce el absoarbe totul pentru totdeauna.
Tot ce facem, tot ce gândim dispare în aer definitiv, pentru totdeauna. În aer dispar acțiunile noastre fără urme, ridic mâna și în urma traiectului parcurs aerul s-a refăcut imediat și e tot așa de limpede și de indiferent ca și cum nimic n-ar fi trecut printr-însul.
Iată un splendid copac, un copac bătrân și rămuros care de peste o sută de ani își întinde tot noi brațe ca să cuprindă cât mai mult aer, cât mai mult volum, și se înalță și se lărgește. Și iată, când trunchiul e tăiat la rădăcină și se prăbușește întreg copacul cu tot imperiul lui de frunze și de foșnete, acolo, în aer, în locul lui, n-a rămas nimic care să poată reaminti efortul acela de o sută de ani. Și munca aceea vegetală de o sută de ani de cărare a sevei până în vârf, și opacitatea miilor de frunze și diversitatea miilor de ramuri. În aer n-a mai rămas nimic.
Când umblați pe stradă, priviți în urma voastră și veți constata că în aer nu rămâne nimic. Când tăceți după ce ați vorbit, în aer nu rămâne nimic din ceea ce ați spus. În transparența aceasta mai teribil închisă ca o celulă, ne zbatem și ne topim acțiunile. Tot ce facem, tot ce trăim, lăsăm să se topească în aer și aerul pe locul acela se reface fără urmă. Toată claritatea lumii absoarbe viața noastră. Și totuși în vidul acesta funcționează în locul ascuns al unui corp, ceva ce doare și suferă fără a fi atins de nimic material, cu gânduri și sentimente venite din neant, ce sunt neant și totuși torturează corpul acesta interior și el gata să dispară și să se dizolve în aer.
Este una din marile mele stupefacții că în condițiile acestea ale lumii poate exista ceva ce se numește gelozie, ce nu poate fi văzut și nu poate fi arătat. Și ceva ce se numește iubire, și ceva ce este durerea, toate venite din neant, dar toate smulgând bucăți de carne vie sângerândă în interior. Și stupefacția aceasta se va dizolva în aer și dânsa. Poate că mai mult decât o înșirare de întâmplări, povestirea amintirilor și gândurilor mele ar trebui să fie o înșirare de odăi cu lumini diferite, de cele mai multe ori mohorâte și nostalgice, odăi scufundate în lumini de ploaie, unde zăceam cu ochii deschiși, asistând la trecerea vieții în corpul meu, moale, inert, cu conștiința cenușie și senzația de a nu mai exista.