În lungul șir al camerelor de sanatoriu pe care le-am locuit pe rând, poate că cea mai tristă și mai dramatică va rămâne tot aceea de pe malul Mării Negre unde, când m-am întors din străinătate, a trebuit să stau câteva luni. era un sanatoriu vast, ce funcționa ca o uzină. Cu sunetul de clopot ne sculam, cu el luam masa și cu el ne culcam seara. Toată ziua zbârnâiau mici sonerii în jurul sălii de operație și în odaia intervențiilor chirurgicale intrau și ieșeau fără încetare cărucioare, ca într-un laborator unde se transforma materia omenească, se îndrepta și se ameliora. În altă sală, alți ingineri, vreau să spun alți doctori cu ajutoare îmbrăcate în alb, făceau ghipsuri, în timp ce în fundul unui coridor, într-o odaie unde zăcea ca o imensă rotativă un aparat nichelat plin de fire și de șuruburi, se băgau corpuri întinse la radiografie exact cum se alunecă în unele uzine materialul în cuptor. Și totul se petrecea tăcut, cu gesturi mici și șoapte cât se poate de răgușite.
În lunile de vară, se înșirau bolnavii pe o terasă cu fața la soare și la mare, erau dezbrăcați și se bronzau la soare. În copilărie am petrecut câțiva ani extraordinari la un bunic al meu ce avea în marginea unui oraș de provincie o fabrică de oale de lut și tot felul de vase de ceramică pentru bâlciurile din apropiere unde le vindeau în căruțe enorme. Îmi plăcea ca să mă plimb singur prin fabrică și o cunoșteam destul de bine. Într-un anume loc se înșirau în soare, afară, vasele puse la uscat și când văzui pentru întâia oară bolnavii înșirați pe terasa sanatoriului cu trupurile arse de soare, coapte, cafenii, de culoare pământie și închisă, îmi amintii de vasele de lut care se uscau afară în curtea fabricii bunicului meu. Erau și aici vase ce se uscau la soare, însă vase sparte pe alocuri reparate cu ghips alb.
Toată ziua bolnavii rămâneau pe terasă și seara intrau în sală ca să ia masa și să se culce apoi. Pentru noaptea adăpostul acesta era chiar în dosul terasei și era destul să se deschidă ușile pentru a fi afară la soare și la aer, pe faleză, la câțiva metri deasupra mării.
Era un fel de seră lungă, un fel de grajd cu multe uși, toate de sticlă, în care intra lumina mai agresivă și mai rece decât afară. În fund, un perete lung de tot era văruit în alb și bolnavii stăteau înșirați lângă el până la capăt, unul lângă altul, cu cărucioarele lipite și neavând loc de trecere decât câțiva pași până la uși, în față. În fund, un fel de coridor alburiu și igienic cu bolnavi prea mulți și o hărmălaie asurzitoare. Cred că erau înșirate acolo peste trei sute de cărucioare. Într-un capăt două paravane de pânză subțire despărțeau pentru adulți, bărbați și femei, foarte puțini, un spațiu restrâns.
În prima seară, după cura de aer, admirabilă, pe care o făcui stând afară, pe faleză la umbră toată ziua, încercai să dorm și eu cu toți ceilalți bolnavi în sera lor, cu atât mai mult cu cât se pornise în seara aceea un vânt puternic care ne împiedica să putem dormi afară, cei câțiva bolnavi care vruserăm aceasta.
Pentru a ne mai încălzi, se închiseră toate ușile; dintr-odată sera conținu în culoarul ei de spațiu alb și rarefiat, toată rumoarea a trei sute de copii care în același loc vorbesc, șoptesc, respiră, tușesc și cântă. Era mai ales asta, cântatul. Cu toții începură, când terminarăm masa, un cor de cântece agasante și cunoscute cu refrenuri de prin cârciumi, trei sute de guri care, în cor, le intonau țipând aproape cuvintele, ceva cu totul imposibil de descris, un vâjâit sonor și violent ca o furtună de sunete. Credeam că se vor dărâma pereții ca la o clădire ce nu mai ține, că se va prăbuși plafonul și că geamurile ușilor vor sări în bucăți, sub năvala de sunete care se făcea tot mai amenințătoare.
Totul mi s-ar fi părut suportabil, dacă acest zgomot în realitate nu ar fi avut rolul special de a acoperi și ascunde discret alte zgomote mai mărunte și cu totul de altă origine. Era un fel de perdea la borborigmele și colicele celor trei sute de copii care seara înainte de culcare cu toții își făceau treburile intestinale. În câteva minute, o furtună de mirosuri crâncene și amețitoare vâjâi în același timp cu aceea muzicală. Era asta vasăzică! Poate că urechile sunt extraordinar de rezistente, poate că ar fi putut suporta curentele de cântece ce se revărsau mereu în ele, însă sunt sigur că niciun nas n-ar fi putut ca să absoarbă tonele de putoare, cisternele de mirosuri și amețeli ce invadau mereu, mereu sera, venite cu aceeași furie cu care pe gură ieșeau toate cântecele.
Totul, mărturisesc, mi-ar fi fost suportabil, afară de aceasta și cerui să dorm noaptea în clădirea sanatoriului și să vin numai ziua la cură, pe terasă, ceea ce, cu multă bunăvoință – era în sanatoriul acela multă și atentă bunăvoință – mi se aprobă. Cu copiii bolnavi mă împrietenii repede, și aveam în jurul patului meu pe unii care îmi aduceau să citesc versurile ce le făceau, ori îmi arătau albumele de mărci poștale în care puneam și eu mărcile de pe scrisorile ce îmi veneau din străinătate. Era un sanatoriu liniștit, unde duceam o viață calmă și unde totuși am cunoscut câteva clipe de groază, câteva clipe de disperare și câteva de mare amărăciune.
Totul se petrecea cu mine într-o atmosferă halucinantă, extraordinară. Era o cameră mică la etaj, la capătul coridorului cu vederea spre mare. când deschideam fereastra și priveam înspre larg, în timp ce în dosul meu era întreaga clădire enormă a sanatoriului, odaia aceasta îmi apărea ca promontoriul unei coaste stâncoase în valuri, bătut de vânturi – și toate vânturile când înconjurau clădirea vâjâiau în jurul odăiții cu o horă de urlete sinistre – odaia aceasta îmi apărea deci ca un promon toriu sau ca o cabină pentru comandă, în care eu stăteam la cârmă și conduceam sanatoriul – imens vapor – pe valuri în noapte și vijelie.
Era singura odaie care mi se putea acorda, unde să fiu singur, și desigur că nu era de locuit. Cu câteva zile înainte de a mă instala eu în ea, se țineau acolo rufele murdare, câteva obiecte de menaj ale femeilor de serviciu și câteva capcane de prins șoareci – mai ales acestea.
Când cerui odăița aceasta, fui privit ca un dement și fui avertizat cât e de mică, cât e de friguroasă și mai ales câți șoareci umblă printr-însa. Era cu adevărat un cuib de șoareci și când deschisei pentru întâia oară ușa începură a fugi și chițcăi pretutindeni șoriceii, dispărând apoi în găurile lor dese, în zid lângă ciment, pe jos. Era înspre iarnă; până atunci stătusem cum putusem în sanatoriu într-o odaie cu alt tovarăș, dar o extraordinară sete de solitudine mă răzbi și făcui cele mai insistente demersuri pretutindeni, până mi se acordă odăița. Era vorba, spuneam, în fond, doar de astupat găurile șoarecilor, de pus în odaie un dulăpior și o măsuță, de văruit totul și de curățat geamurile și de adus căruciorul meu. Totul, treabă de o zi.
Cu insistențe, cu rugăminți, totul fu făcut exact așa cum doream și îmi amintesc și acum de imensa bucurie pe care o resimții în prima seară, în pătucul meu, în odaia proaspăt văruită, singur, cu desăvârșire singur. În jurul clădirii vuiau vânturile, sirenele în portul depărtat răcneau, marea urla, eram ca suspendat în vijelie, plutind în noapte, descătușat de oameni, de sanatorii… În odaie, de altfel, era un frig cumplit și caloriferul nici nu se încălzea, deoarece până în colțul acela depărtat al clădirii era greu să mai ajungă vaporii fierbinți. Îmi era frig, huia vântul, dar ce bine mă simțeam!
Pentru a-mi acorda o satisfacție râvnită în luni de abstinență alcoolică, destupai o sticlă cu vin adusă pe ascuns și o băui singur aproape toată. Era un vin din regiunile acelea, cu savoare de stepă, puțin acrișor însă amețitor, destul de tare pentru a zăpăci cu totul pe cineva care nu era obișnuit cu el. Când isprăvii sticla, continuam să fiu suspendat în aer, însă ca o placă de gramofon care se învârte încetișor și ronțăie o melodie măruntă undeva departe, zăpăcitoare și greu de înțeles.
Era ca și cum odaia ar fi băut și dânsa. În port urla sirena prelung ca o fiară rănită, se oprea și apoi iar urla din fundul plămânilor ei metalici. Când stinsei lumina, odaia se răsturnă parcă deodată, însă nu era o simplă răsturnare, ci un fel de detașare haotică în vid cu un fel de deschidere permeabilă a pereților, prin care se scurgea în spațiu toată materia ei și toată materia mea omenească, nici odaia și nici eu nu mai cântăream nimic. Eram un vuiet deschis, odaia un vuiet cubic cu pereți sonori și efemeri de întuneric, eu un vuiet interior și bine definit ca o picătură de untdelemn plutind în vuietul de-afară.
Cât timp rămăsei astfel? Poate un ceas, poate câteva ceasuri și probabil că adormii, în somnul acela ce nu era decât o continuare a vijeliei, care însă se petrecea acum puțin în afară de mine. În clipa când simții împunsătura în ochi crezui că vreun element dezlănțuit se transformase în senzația exactă și violentă care îmi prinsese pleoapa, și timp de câteva secunde, în timp ce împunsăturile continuau în același loc, cu aceeași intensitate, ele se transformară cu repeziciune în diverse ipoteze, din care una, sunt sigur și îmi amintesc bine, era aceea a unui chirurg îmbrăcat cu totul în alb, lângă mine, înfigându-mi în ochi un bisturiu fin, lucios, ca un pumnal cu care ar fi vrut să-l străpungă. cred că într-o secundă îmi explicai și prezența chirurgului și operația pe care o executa. Eram grav atins de o infecție care trebuia ca să fie scursă prin ochi, nu era de așteptat. Și când mă trezii, căutai chirurgul în întuneric. În aceeași clipă însă simții o atingere rapidă pe față și când întinsei mâna atinsei ceva moale ce-mi scăpă imediat.
Cu cealaltă mână liberă aprinsei lumina și atunci văzui alergând, pe marginea cuverturii, șoricelul care îmi ronțăise pleoapa. În același timp câțiva alți șoricei speriați și zăpăciți de lumină alergară pe cuvertură lunecând în jos pe roțile căruciorului. În solitudinea odăii, amețit și îngreuiat de vin, cu capul plin de vise, în odăița aceea în care nimic nu mișca în primele momente, lucrul mi se păru de-un comic extraordinar. Nu știu bine ce era comic; cred că mișcarea aceea rapidă de rostogolire a bulgărașelor acelea care erau șoarecii vii, iuțeala cu care o zbugheau… Îmi venea să râd, eram amuzat, grozav de amuzat și începui să caut șoriceii pe jos, mai întâi privind cu atenție sub cărucior apoi, scoborând din pătuc și începând să umblu prin odaie târându-mă pe cimentul rece.
În marginea zidului, acolo unde găurile fuseseră astupate mai toate erau din nou acum deschise, rotunde, beante și negre. „Frumoase“, îmi spusei, și apreciind găurile în felul în care doctorul meu aprecia fistulele și spunea „Frumoasă fistulă, roșie, rotundă și beantă…“ Cu un bețișor scormonii prin găuri, dar nimic nu se auzea și niciun șoricel nu ieșea la chemarea mea.
Era un frig îngrozitor pe cimentul rece, dârdâiam cu putere, în același timp odaia văzută de jos mi se părea în multe locuri necunoscută, era adevărată excursie în regiuni fantastice. Și găurile, în fața mea găurile negre și rotunde își deschideau ochii de întuneric. Era ca și cum m-ar fi privit din orbitele lor goale. Și rămăsei mut de stupefacție privind la ele. În fața mea erau două ca niște orbite cavernoase într-adevăr, ca și cum m-aș fi găsit în interiorul unui craniu gol și priveam prin orbitele uscate afară. aha! asta era! Îmi amintii deodată totul. Până atunci unde îmi fuseseră mințile?
Într-o primăvară, în zăpada dezgolită departe de oraș, pe câmpiile dezghețate cu gunoaie fumegânde în soare și stârvuri, descoperii un cal mort ce fusese mâncat de lupi în iarnă și putrezea acum în aerul călduț și umed al primăverii într-un zumzet de muște și de gândaci ce foiau în el.Totul era murdar, puturos, cărnuri stricate și verzi cu lichide ce se scurgeau vâscos dintre mușchii putrezi, însă capul, ei bine capul era splendid, ca de fildeș, cu totul și cu totul alb, insectele îl atacaseră mai întâi și îi roseseră pielea până la os, lăsând un craniu superb cu dinții mari galbeni dezgoliți, un strașnic bibelou artistic pentru o vitrină cu porțelanuri fine și fildeșuri scumpe. În față găurile ochilor priveau negre la soarele halucinant și la câmpia în descompunere. Era un craniu atât de curat și de frumos, încât părea desenat și într-adevăr se vedeau toate încheieturile dintre diferitele lui oase ca niște splendide și fine caligrafii scrise pe os cu o dexteritate și un rafinament cât se poate de desăvârșit.
Și cum nu mă gândisem la asta? Iată, astea erau găurile negre care mă priveau, care mă priveau pe dinăuntru. Eram în craniu, în craniul calului, în splendidul și uscatul gol al oaselor lui uscate. Era odaia mea, o odaie ca oricare? erau crăpăturile pereților crăpături adevărate? În care colț mă uitam regăseam craniul, interiorul de ivoriu și oase, crăpăturile pereților nu erau decât încheieturile cu care se strângeau oasele. Și rândul acela de obiecte galbene și lungi, rânjind la mine erau cărți sau dinți? erau dinți, cu adevărat dinții calului, și eu eram în craniu, în craniul lui. În spatele meu, departe, se întindea stârvul în putreziciune. Tot sanatoriul putrezea acolo alungit, cu totul descompus. cu coastele afară, foșnind de gândaci și de viermi care îi rodeau stârvul. Și nu numai gândacii îl rodeau, erau și șoarecii care îl invadaseră și care ronțăiau și ei cu bucurie din hoit, din sanatoriul putred, plin de purulențe și de cărnuri descompuse, uitat în vijelie, sub croncănitul corbilor și urletul vânturilor.
Eram pe ciment, dârdâiam de frig și nu știam ce să fac.