Toate gândurile, toate amintirile și toate viziunile pe care le vedeam dincoace de pleoape, pier scufundate în același întuneric călduț din interiorul pielii care le absoarbe fără urmă. În temperatura aceasta călduță și în intimitatea aceasta fără nume zac perfect indiscernabile și putându-se confunda una cu alta, toate amintirile, toate sentimentele, tot ce credem că a fost vreodată important în viața noastră. Putem să evocăm cutare sau cutare amintire și nimic nu ne indică valoarea mai mare sau gravitatea și importanța ei față de cealaltă. Se întâmplă chiar că ceea ce am crezut odinioară grav și extrem de dramatic să apară șters, palid, anemic, în lumina unei desuetudini ce ar da poate senzația tristeții, dacă n-ar da-o pe aceea a plictiselii, în timp ce amănunte de ultima mână, vreau să spun, care atunci când „s-a petrecut“ amintirea erau respinse în „neînsemnat“, să ni se pară cu totul revelatoare și extraordinare.
Îmi pare că explicația acestui fapt ar fi următoarea: ne imaginăm în fiecare clipă viața și viața rămâne valabilă pentru acea clipă și numai pentru aceea și numai așa cum o imaginăm atunci. este același lucru, dar, a visa și a trăi. În clipa când se desfășoară visul, întâmplările lui sunt valabile numai pentru momentele acelea nocturne din somn, după cum în trăirea de toate zilele, gândurile și întâmplările sunt valabile numai pentru clipa când se petrec și așa cum le imaginăm în acea clipă. Dacă am încerca totuși să credem că faptele sunt independente de noi, este suficient ca într-un moment tragic să închidem ochii și regăsim o independență interioară atât de strictă și de hermetică, încât putem plasa în întunericul ei orice amintire, orice gând și orice imagine vrem, putem plasa în miezul momentului tragic o glumă, o anecdotă ca și un titlu de carte sau subiectul unui film de cinematograf.
Cu ochii deschiși, cu aparența unei atenții extrem de încordate de câte ori, ascultând pe cineva care îmi vorbea grav, porneam să modelez de-a lungul conversației lui, o altă conversație cu totul deosebită și bizară, câteodată fantastică, altă dată doar amuzantă. Și obrazul meu își păstra trăsăturile lui serioase…
Îmi amintesc chiar că în diferite rânduri, în mod cu totul „involuntar“ și fără să mă pot stăpâni, în timp ce mi se povestea, de exemplu, episodul dureros și atroce al unei morți cu detalii din cele mai dramatice, să apară în interiorul meu pe scena micului meu teatru personal, cea mai comică și mai excentrică echipă de mici animale în cauciuc, executând dansuri de filme cu desene animate, acrobații și sărituri, caraghioase, extraordinare, și de-a dreptul hilariante. În timp ce încruntam sprâncenele, ascultam cu un aer trist. Ce lucruri necunoscute zac în sacul de piele al unui om cu care stăm de vorbă!
În fond, esența realității este o vastă confuzie de diversități fără sens și fără importanță. Chiar faptele exterioare pe care le credem bine definite, încurcă de multe ori temele și confundă luminile ce trebuiesc aprinse pentru iluminarea decorului ca și rolul personajelor ce trebuie să joace întâmplarea. acolo unde trebuia un personaj grav și trist, realitatea pune câteodată un actor slab ce abia își susține rolul și care – mai ales asta – nu se simte la locul lui în piesă.
Existau în sanatoriu bolnavi și bolnave, mai ales bolnave care păreau făcute de când lumea și înscrise în mod secret în cine știe ce rubrici ale universului, pentru imobilitate, pentru suferință și pentru resemnare. Cunoșteam o fată bătrână care în urma unui accident de automobil pe care îl suferise împreună cu fratele ei, rămăsese grav atinsă și bolnavă de tuberculoză osoasă la amândoi genunchii. Era o fată galbenă, cu părul negru lins peste cap, cu mâini subțiri și anemice și o privire placidă și puțin umedă întotdeauna ca a unui animal blând. Când venea în sala de mâncare, aducea cu dânsa și nu știu ce carte cu litanii pioase în care își înfunda capul și atenția între două servicii de mâncări. Într-o zi, veni s-o vadă fratele ei. Ei bine, era imposibil să nu constați că accidentul „aranjase“ just treburile de vreme ce ea era bolnavă de pe urma lui și dânsul scăpase teafăr, pentru că pe cât era dânsa de muiată și de pioasă în atitudinile ei de martiră resemnată, pe atât era de voinic și de binedispus fratele ei. Și dacă s-ar fi crezut că melancolia clorotică a bolnavei era la dânsa un efect al bolii, fratele ei se grăbea ca să dezmintă aceste afirmații, șoptite, bineînțeles în grădină, când bolnava nu era acolo.
— Întotdeauna a fost așa… de când o cunosc. toată ziua în pat întinsă, cu dureri de cap și cu nasul băgat în lecturi pioase… e absolut aceeași ca întotdeauna… boala n-a schimbat nimic la dânsa, vă asigur, nici măcar obiceiul și felul de a purta toate medaliile ei la gât…
Existau însă și situații contrarii, bineînțeles, și acestea mi se păreau mai demne de atenție și mai dramatice.
În sanatoriu se perindau astfel fel de fel de întâmplări și de existențe. Când răsfoiesc un vechi albumde fotografii, îmi vin în minte zeci de dureri și de drame ascunse cu dezinvoltură după zâmbetul unei fotografii într-o splendidă după-amiază de vară, la umbra unui boschet încărcat cu flori, în grădină. Iată zâmbetul de vedetă de cinematograf al Teddyiei și poziția ei de „revoltată“ pe cărucior.
Era o fată micuță și frumoasă, cu un năsuc în vânt și cu un strașnic accent parizian de fată care se „desghețase“ iute în contact cu viața din marele oraș. Continua să se îmbrace pe gutieră așa cum se îmbrăca și când era sănătoasă. Era singura care venea în sala de mâncare în tailleur cu jupă scurtă și ciorapi de mătase, încât când ridica picioarele pe gutieră toate cucoanele bătrâne din sală șopteau între ele că iar a luat Teddy o poziție „indecentă“. Cu timpul, însă, se obișnuiră cu atitudinele ei și chiar cu faptul că după masă își comanda o cafea filtrată, la care aprindea o țigară „cravena“ cu capăt de plută.
Era o mică rafinată, o mică pariziană, ce fusese mult alintată când fusese pe picioare. Când devenirăm prieteni, îmi povestea adesea în odaia ei diferite aventuri pe care le avusese cu adoratorii ei.
În anumite zile ale lunii aștepta cu înfrigurare factorul poștal și mă ruga să urmăresc în ziar – ea nu-l cumpăra – când sosesc vapoarele de mesagerii din Dakar. În câteva rânduri văzui la ea pe masă plicuri mari cu timbre din africa occidentală, însă, curios lucru, ele erau toate adresate d-rei Teddy Pelisier, Poste-restante la Paris și cu mențiunea unui birou de poștă de periferie.
Într-o zi o întrebai de unde vin plicurile astea și ea îmi spuse fără înconjur că de la „micul ei amant“, care când plecase în colonii, dânsa nu căzuse încă bolnavă, încât el nu știa nimic de Berck și de boala ei, continuând a-i scrie pe adresa care se înțeleseseră s-o utilizeze și de unde sora ei ridica scrisorile și i le retransmitea la sanatoriu. Era, după spusele ei, un tânăr inginer, care dorise chiar ca să se însoare cu dânsa înainte de plecare și care se dusese în colonii numai pentru un stagiu de câțiva ani ca să facă avere și apoi să se întoarcă și să se stabilească în țară. Îmi arătă multe fotografii pe care erau împreună, ea subțirică, în rochii care o prindeau de minune, el serios, cu pipa în gură, privind-o plin de admirație ori strângându-i ușor talia.
Erau fotografii luate în fața cazinoului din Deauville, și altele în parcuri de orașe belgiene – el avea rude în belgia și plecau împreună ca să le viziteze, ca doi logodnici cuminți și bine potriviți. În orele acelea de după-amiază când stăteam la dânsa și răsfoiam albumul, se întâmpla adesea ca o infirmieră să bată la ușă pentru a întreba de temperatură și era o adevărată injustiție ca în momentele acelea să cad cu ochii pe o fotografie care o reprezenta în rochie albă marinărească pe puntea unui vapor în excursie spre nu știu ce baleare, în timp ce își punea termometrul la subsuoară ca orice bolnavă și mărturisea infirmierei cu ochi sașii și mustăcioară pe gură, care aștepta impasibilă ca o legumă în mijlocul odăii, că are 38,1°, dar că se simte bine, pentru ca eu să nu plec.
Era grozav de injust ca ființa asta menită unei vieți de plăceri și de alintări, să zacă în șirul unor „alungiți“ neurastenizați și sumbri, pe coridorul unui sanatoriu pierdut undeva în dunele de nisip de pe marginea oceanului, într-o solitudine și o izolare ce constituiau pentru dânsa nu numai o tortură, ci și o grozavă confuzie de teme din partea realității. Într-o zi, prin intermediul sorii ei, îi sosi din Dakar un enorm pachet cu diferite piei tăbăcite de animale mici și sălbatice. Îmi amintesc și de un covor de pus pe pat, format din patru piei aranjate în diagonală, alternativ două gri de antilopă și două dintr-o blană necunoscută, marmorată ca de tigru însă cu perii moi la pipăit și mătăsoși ca de catifea.
În loc s-o găsesc în acea după-amiază veselă că primise un asemenea dar, o găsii pe Teddy plânsă și tristă. Îmi spuse că de când se întorsese de la masă tot plânsese, gândindu-se la situația ei, la faptul că el nu știa nimic de boala ei, în timp ce ea zăcea pe gutieră cu febră. Și când spuse „pe gutieră“ bătu cu pumnul în salteaua căruciorului, scrâșnind din dinți.
— Te vei vindeca, Teddy. Până se întoarce ești din nou pe picioare și îl vei întâmpina la sosirea vaporului la Bordeaux cu un zâmbet pe buze ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
În realitate boala ei era însă mult mai gravă decât își închipuia ea însăși, pentru că în afară de două vertebre atacate se mai găsi și o mare cantitate de albumină în urină, care trăda atacarea unui rinichi, complicație gravă și în urma căreia trebuia să ție regim strict fără sare, cu suprimarea cafelelor filtrate la sfârșitul prânzului.
În câteva luni, slăbi îngrozitor. Într-una din acele zile veni și sora ei s-o vadă. Și sora ei află de la doctor că trebuie să i se scoată lui Teddy rinichiul bolnav.
În după-amiaza aceea merserăm cu toții la cinematograf. În cinematografele din Berck se puneau în fundul sălii niște bănci înalte de lemn și pe ele erau suite gutierele bolnavilor. Pentru cine vedea pentru întâia oară acest aranjament, era un aspect destul de curios îm părțirea sălii în două categorii bine definite: „alungiții“ și cei pe scaune. când se stingea lumina și voalurile de clarități estompate veneau dinspre ecran, învăluiau pe cei întinși în luminozități și palori stranii, s-ar fi zis că în jumătate de sală zăceau sarcofagiile deschise cu cadavrele îmbălsămate ale cine știe cărui muzeu în puterea nopții.
Eram alături de Teddy, care dimineața aflase că trebuie operată și se dusese la cinema tocmai pentru a nu rămâne în ziua aceea în odaia ei, frământând gânduri întunecate. Când se stinse lumina, părea veselă, în tot cazul indiferentă, însă numai pe la mijlocul spectacolului îmi dădui seama că în întuneric Teddy plângea încetișor. Puteam vedea fața ei palidă și albeața ecranului îi scobea încă mai adânc pomeții obrazului și o făcea de nerecunoscut. În același timp, îi curgeau în șiraguri lacrimile pe obraji și muind Kohl-ul cu care își fardase pleoapele, aduceau pe față două linii negre și bizare ca un foarte straniu tatuaj funebru al unui mort uns cu ghips și desenat cu cărbune, așa cum se pot vedea pe fotografii că obișnuiesc să-și machieze cadavrele unele triburi sălbatice.
Își șterse cum putu mai bine ochii înainte de sfârșit, însă rămase tristă în toate zilele următoare. Se întâmplă și ceva cu totul neprevăzut care agrava situația în mod simțitor. Există un anumit magnetism al neprevăzutului, care atrage spre întâmplările dureroase, complicații grave și neașteptate. Într-o lungă scrisoare, prietenul ei, inginerul, îi anunță că pentru vara ce vine obținuse de la compania unde lucra un concediu de două luni de zile pe care bineînțeles avea de gând să-l petreacă în Franța cu logodnica lui.
Și Teddy îmi arătă, tristă, scrisoarea.
— Credeam că voi putea să-i evit surprizele neplăcute și iată că trebuie să-i procur o amarnică tristețe în locul unei mari bucurii…
Și în una din zilele următoare fu operată, o mai văzui câteva zile după operație înainte de a fi transportată într-un sanatoriu de lângă Paris, unde muri din imposibilitatea de a se putea hrăni, din cauza rinichiului unic rămas care și el se infectase, și nicidecum de pe urma operației în totul reușită, după cum spuneau doctorii cu un mic ton savant. Există astfel de mici explicații în logica medicală curentă, care ar trebui clasate într-o categorie specială, ce n-ar fi nici aceea a sofismelor și nici aceea a paradoxelor, ci a unor raționamente particulare cu „urmări dureroase“. Cred că ar fi o inovație poate utilă pentru logică și pentru morală și absolut inutilă pentru bolnavi și părinții lor.
Când o văzui pe Teddy la sanatoriu, era culcată într-un pat special „Dupont“ care ocupa tot mijlocul odăii. Pentru ca să încapă, de altfel, cu întreaga lui combinație de țevi și bare nichelate, fuseseră scoase afară o mulțime de lucruri. Era ca o imensă mașină într-o sală golită special pentru a încape, o mașină de țesut care conținea însă în locul valului de pânză de la mijloc doar pătucul alb și fragil pe care stătea întinsă bolnava. Pentru a fi mânuit cadrul pe care zăcea, în orice direcție, existau manivele și șurupuri anume făcute și la cari se putea umbla cu ușurință.
Pentru pansamente, pentru facerea toaletei, cadrul se ridica cu ajutorul unor pârghii și frânghii, iar dedesubt se puteau desface câteva chingi, liberând astfel o parte a corpului.
— Ce afacere complicată pentru un lucru atât de simplu cum va fi moartea mea… îmi spuse Teddy cu voce slabă și mă îngrozii de luciditatea cu care își dădea seama de gravitatea stării ei.
— Este mai bine așa, adăugă dânsa, mult mai bine… mai bine ca logodnicul meu să plângă pe un mormânt decât să compătimească o bolnavă.
Într-adevăr, era mai bine așa.
Era pentru Teddy un sfârșit care aranja întrucâtva lucrurile și îndrepta confuzia de teme și de roluri pe care realitatea o făcuse în desfășurarea vieții ei.
Într-un mare și frumos cimitir din împrejurimile Parisului pe care nu l-am mai văzut decât în trecere prin geamul aburit al automobilului sanitar, zace cu mâinile pe piept, palidă și cuminte, o fată care trebuia să iubească în viață și nimeni nu va ști niciodată scheletica ei figură și ochii holbați pe care îi căpătase cu câteva zile înainte de a muri.
Într-un cimitir curat, sub o ploaie măruntă și rece va veni un inginer în impermeabil, cu un buchet de flori bine învelit ca să nu se ude și îl va depune pe o lespede simplă și curată ce nu va mai dezvălui nimic pentru nimeni, niciodată.
Și într-o odaie vor rămâne azvârlite pe divan câteva blănuri exotice și într-un dulap ascuns, un album cu fotografii și într-o cutie bine închisă, scrisori și plicuri cu timbre poștale din Dakarul îndepărtat.
În timp ce la Berck vor veni pentru a-și căuta de sănătate bolnavi adevărați cu aparențe de schelete, cu zâmbetul amar și trist, cu griji și paralizii și pansamente și familii și dureri și puroi.
Cred că avea dreptate Teddy când spunea că este mai bine așa.