Poate că ar trebui să mă îndoiesc de realitatea acestor fapte și să le consider visate, poate că ar trebui să mă îndoiesc de exactitatea lor, din moment ce mi se pare că desfășurarea lor îmi apare atât de logică. Poate că logica cu care se petrec nu este decât inventată de mine în timpul treziei… Dar logica lucrurilor este ultimul punct de vedere care m-a preocupat vreodată.
Pot spune chiar că nu m-a preocupat niciodată. Tot ce se întâmplă este logic, din moment ce se întâmplă și devine vizibil, chiar dacă se petrece în vis, după um tot ce este inedit și nou este ilogic, chiar dacă se întâmplă în realitate. De altfel, nu acord nicio importanță acestei chestiuni când îmi „revăd“ visele sau amintirile. Mă pasionează înainte de toate frumusețea sau bizareria lor, atmosfera lor tristă și calmă sau dramatismul lor dureros sau sfâșietor. Eh, câte lucruri splendide până la nebunie nu cunosc din visele mele, și pe lângă care oamenii trec în fiecare zi fără să le vadă! Pentru că ceea ce este turburător și pasionant este că aspectele cele mai comune capătă în somn (sau chiar în trezie) aspecte inefabile de care nu mă mai pot separa… am văzut în anumit fel piațeta din fața poștei din bucurești, de exemplu, și de-atunci traversând cu automobilul în două rânduri, deși aveam ochii deschiși, n-am putut s-o văd decât albă și roșie… așa cum va rămâne pentru totdeauna.
…este piațeta obișnuită, cu clădirea cu coloane a poștei și în față casa de Depuneri, cu aceleași magazine și aceeași grădiniță, cu trecători și automobile, exact cum se prezintă în realitate, dar toată, până în cele mai mici amănunte, albă, cu totul și cu totul albă. Toate automobilele, toate casele, toți trecătorii, fiecare frunză, fiecare bară de grilaj și fiecare fir din măturoiul curățitorului de străzi, ca și el însuși, este în întregime alb. Aș putea spune că toate aceste elemente, în loc să-și păstreze consistența lor obișnuită, adică oamenii să fie din carne și piele, frunzele din celule vegetale, automobilele din metal și casele din cărămidă și pietre, totul este constituit din lapte închegat. Pentru a explica mai bine ceea ce văd, închipuiți-vă o sticlă plină cu lapte care se sparge brusc și laptele, în loc să se răspândească în toate părțile, rămâne ca înghețat în formă de sticlă. E acum în locul sticlei verzi o sticlă albă, strălucitoare ca și acea dinainte, dar albă. Ei bine, iată un obiect care ar putea face parte din piațeta mea.
Este imposibil să descopăr vreun amănunt de altă culoare. Iată, de pildă, un domn înalt cu mustață mare, cu un baston în mână, trecând prin fața casei de Depuneri, cu pași înceți și scoțând din buzunar un ceas pentru a potrivi ora exactă după ceasul casei de Depuneri. Îi văd fiecare gest, îl văd până în cele mai mici amănunte, văd și firele de mustață albe, și degetele albe ca de ghips, și ceasul pe care îl scoate din buzunar și care este alb ca un ceas de porțelan. Capacul care sare este și el alb, bastonul din mână este alb ca o bucată lunguiață de zahăr, casa de Depuneri în întregime pare construită din zahăr, atât doar că materia sub culoarea albă și-a păstrat însușirile și pietrele, de pildă, sunt de un alb mat, în timp ce geamurile de la ferestre sunt de un alb strălucitor, iar carnea de pe obrazul trecătorului ca și pielea mâinilor, ca și pielea trupului, desigur, sub haine, este de un alb moale și fără strălucire ca o pastă călduță și poroasă (pentru că pielea și-a schimbat numai culoarea, însă și-a păstrat temperatura omenească, și porii ei și toate însușirile ei organice. Toate aceste sunt pentru mine atât de limpezi, încât îmi pare că nu au nevoie de nicio explicație și de niciun efort pentru a le vedea astfel).
Într-o zi a intervenit totuși o mică schimbare în decor: în timp ce toate obiectele și întreaga piațetă își păstra culoarea albă, iată că pe casa de Depuneri cupola deveni roșie, extraordinar de roșie, splendid de roșie, păstrând toată strălucirea fațetelor de sticlă din care e construită, ca un imens rubin peste acoperișe.
Și, de la cupolă, toată piațeta fu invadată de culoarea roșie ca o revărsare de sânge și de purpură. Până și aerul deveni roșiatic, ca în cabina unui fotograf, deși tot își păstră luminozitatea, încât vizibilitatea rămase perfectă. Și piațeta, acum, îmi apare când complet albă, când complet roșie, albă în zilele de soare când stau, de exemplu, afară la soare pe terasa mea mărginită de grădină, și roșie când seara, obosit, închid ochii.
Îmi place chiar mai mult poate acest aspect al ei sângeros. Când piațeta e roșie, firele de mustață ale domnului cu baston sunt ca firișoarele acelea de hârtie colorată cu care se învelesc îndeobște obiectele fragile, vesta și haina îl îmbracă elegant ca niște carapace de rac fiert, bastonul în mână e ca o bomboană din cele ieftine pe care le sug copiii, geamurile la case, ca acadelele ce le fabrică turcii ambulanți vânzători de bragă, frunzele și iarba sunt stropite cu sânge, un băiat care golește un lichid dintr-o sticlă, nu varsă apă, ci sânge – și dinții oamenilor sunt din coraliu fin, degetele de porfir și urechile din cartilagiu purpuriu. Când măturătorul curăță strada cu măturoiul lui cu fire roșii ca mustățile de homard, în urma lui se ridică un praf roș ca praful de cărămidă. Și cerul deasupra este roș și strălucitor ca o imensă cupă de cristal colorat…
Pentru a vedea astfel piațeta s-ar zice că trebuie să dorm sau să revasez închizând ochii, dar într-o zi m-am convins, cu ochii mari deschiși că ea există și am văzut pe unul din personajele decorului în carne și oase. Dacă aș fi vrut, aș fi putut sta de vorbă cu această ființă roșie. Asta s-a petrecut chiar în astă-vară. Era pe la mijlocul după-amiezii, și stăteam afară pe terasă privind rarii trecători care treceau pe strada mea, din marginea orașului, destul de puțin frecventată.
Și deodată trecu o femeie din piațeta roșie. Era îmbrăcată într-o rochie roșie de mătasă foșnitoare, cu o pălărie pe cap cu margini late de asemenea roșie, cu pantofi în picioare și ciorapi roșii, cu o poșetă și mănuși roșii, cu fața purpurie.
Pentru că mă îndoiam încă de apariție, am atras atenția cuiva care stătea lângă mine:
— Ce culoare are rochia doamnei care trece? Și mănușile, și poșeta, și pantofii… roșie, nu-i așa?
— Exact, fu răspunsul. e o toaletă cam extravagantă, dar doamna asta se îmbracă întotdeauna în astfel de toalete țipătoare, are fel de fel de fantezii vestimentare…
Până atunci eu n-o văzusem niciodată; lăsai dar ca persoana care îmi dădea aceste explicații să creadă că doamna în roșu se îmbracă extravagant, însă eu rămăsei convins că pe stradă trecuse în carne și oase un personaj al piațetei mele.