Cu mare mirare, când recitesc ce-am scris, regăsesc în cele povestite exactitatea întâmplărilor care s-au petrecut în realitate. Îmi este atât de greu să le degajez de cele ce nu s-au întâmplat niciodată! este atât de greu să le curăț de zgura de visuri, de interpretări și de deformări la care le-am supus. În fiecare clipă, îmi vin în minte alte imagini, alte reverii sau simple viziuni în lumini seducătoare pe care trebuie să le îndepărtez pentru a păstra povestirii mele oarecare logică și la urmă sunt primul care mă mir că ceea ce am scris poate fi inteligibil. Dar aș vrea câteodată să-mi însemn și toate reveriile și toate visele nocturne pentru a da cu adevărat imaginea viziunii iluminate care stă înfundată în întunericul meu cel mai familiar și cel mai intim.
Poate că voi putea scrie odată toate întâmplările din vis tot atât de pasionante ca și cele din viață, poate însă că forțele îmi vor slăbi și nu voi putea scrie deloc… În acest caz, mi-ar părea rău să nu fi consemnat de exemplu și visuri care m-au amuzat sau m-au fascinat cu mult mai intensă pasiune decât viața realității.
Îmi amintesc, de pildă, în acest moment numai de un mic și izolat fragment de vis și imediat îmi dau seama cât aș putea să-l amplific și ce întâmplări ar putea avea loc în decorurile și cu personajele lui. Este însă acum, așa cum îl văd, numai o prezentare și o introducere în aceste întâmplări, dar destul de amuzantă, cred, pentru ca s-o redau așa cum am văzut-o în somn.
…În oraș intervenise o schimbare pe care aș putea s-o numesc de „specializare“. Era aceeași stradă bine cunoscută de totdeauna, însă magazinele și toate instituțiile căpătaseră forma „serviciului“ lor, de exemplu, gara era neagră, lustruită, și ca o imensă locomotivă cu intrarea prin ușa fochistului și peronul de așteptare în fața cazanului de aburi, poșta avea forma unei cutii pentru scrisori, galbenă cu dungi albastre, o librărie era în formă de călimară și alta în formă de volum frumos legat, toate cofetăriile aveau formă de prăjituri cu cremă și frișcă, magazinele de gramofoane, pâlnii enorme, iar mezelăriile erau în formă de jambon pus pe lat… toate acestea însă nu sunt decât o impresie ștearsă și care se pierdu curând când intrai în magazinul cu mezeluri unde trebuia să cumpăr ceva pentru masa de seară. În magazin mă așteptau toate surprizele și toate uimirile. Era un magazin cu rafturi și tejghele ca oricare altul, dar făcute cu totul în mod deosebit, pereții din tocătură de cârnaț presat care avea de departe aspectul unui mozaic roșu de toată frumusețea, rafturile din felii subțiri de slănină întărite cu un procedeu special, ceea ce le făcea să pară de fildeș, și tejghelele din pateuri cu aspic, tare ca sticla, curate și strălucitoare ca în orice mezelărie bine ținută.
Era o adevărată plăcere gustativă să privești toate acestea, în același timp însă eram extrem de intrigat de două lucruri cu totul curioase: mai întâi patronul mezelăriei, un omuleț cu fața smeadă și mustăcioară, era îmbrăcat în haine de cioclu, iar în al doilea rând, pachetul cu mezeluri pe care mi-l dete purta o mică etichetă bine pusă în evidență „Fabricat la radio“. Ce însemnau hainele de cioclu și ce erau cuvintele care însoțeau mezelurile? Iată ce fierbeam de curiozitate să știu și, în timp ce plăteam patronului care servea singur în magazin la ora aceea matinală, îl întrebai ce vroiam să știu.
— În timpul zilei am șorț alb de mezelar, îmi spuse dânsul, dar dvs. ați venit să târguiți devreme și n-am avut încă timp să mă schimb, am avut câteva coroane de livrat azi-dimineață la o casă mare și trebuia să mă pun în uniformă…
Pentru că văzu că nedumerirea mea crește, îmi explică lucrurile mai pe larg.
— Când m-am însurat, eu eram negustor de articole funebre și antreprenor de înmormântări, cu o frumoasă prăvălie, bine asortată, plină de sicrie, coroane mortuare, lampadare funerare și toate articolele pentru morți, o situație frumoasă, cum se spune, și destul de rentabilă. Câțiva ani am continuat împreună cu soția mea care mă ajuta, meseria aceasta până în ziua când socrul meu muri lăsând ca moștenire soției mele, unica lui fiică, această mezelărie. Era un comerț cu mult mai ispititor și cu mai mult câștig decât acel al pompelor funebre, pentru că jambon și cârnaț se mănâncă în fiecare zi, pe când oamenii nu mor cu aceeași regularitate. Pentru a nu lăsa totuși ca să-mi scape din mână un comerț deja bine introdus și unde, de asemenea, puteam să câștig, am hotărât ca să păstrez și sicriele și mezelurile. Și pentru că acolo unde țineam prăvălia chiria se scumpise enorm, în timp ce casa aceasta era proprietatea mea, am decis ca să exercit amândouă comerțuri în același local și astfel gospodinele știu că marți, joi și sâmbătă pot găsi în magazinul meu cele mai proaspete și apetisante mezeluri cu prețuri de concurență (în celelalte zile nici nu-i „interesant“ ca să ții deschis, fiind zile de post și nimeni nu cumpără în aceste zile carne, oamenii din orășelul ăsta sunt bigoți), iar în zilele de luni, miercuri și vineri vând tot ce privește ceremoniile funerare.
În fine, pentru ca clienții să nu cumpere pateu de gâscă într-un magazin cu sicrie și coroane mortuare într-unul cu salam și pastramă, și pentru că orașul nostru este „specific“ după cum ai putut vedea, adică fiecare prăvălie are forma exactă și decorul lucrurilor ce le vinde, în zilele de mezelărie ca de exemplu azi, magazinul are în exterior aspectul unui enorm jambon și în interior este după cum vezi cu pereți de salam, rafturi de slănină și tejghele de aspic, iar în zilele de pompe funebre, cu ajutorul unor mici accesorii de toaletă ce se agață cu ușurință de niște cârlige și șuruburi sistematic făcute, într-un sfert de oră îmi transform jambonul exterior în craniu mortuar cu dinți galbeni și orbite înfundate și interiorul în cavou. Totul rămâne pe loc, numai că acopăr pereții cu pânză neagră, învelesc jamboanele în mătase neagră și cârnații la fel, ornamentându-i cu beteală de argint ca lumânările de nuntă, atât doar că lumânările mele sunt negre (și dacă le zgândări, vezi că în mijloc sunt umplute cu carne tocată de purcel). Cu elementele acestea decorative negre și argintii în câteva minute nu mai recunoști mezelăria. totul a devenit funerar și tenebros… negru și argint…
Câteva clipe rămase pe gânduri, apoi îmi spuse pe șoptite, cu multă filozofie:
— Totul este aranjamentul de culori, colorează în negru și argint cea mai veselă și splendidă grădină cu trandafiri și ea îți va părea funerară… trandafirii negri și frunzele de argint… mortuar… sinistru… totul este o chestie de aranjament de culori și de semnificația lor care ne-a intrat în obișnuință și s-a înrădăcinat în noi adânc de tot.
Cu voce și mai scăzută, zâmbind fin sub mustața mică și apropiindu-se de mine, îmi șopti confidențial:
— Vă propun o experiență, duceți-vă acasă și ornamentați… hm… cabinetul… hm! înțelegeți ce vreau să spun… hm! W.c. cum se zice… ei bine, ornamentați tot interiorul cu hârtie neagră și puneți înăuntru și coroane mortuare și baniere „Pomenirea veșnică“ și „În eternitate ne vom aminti de tine“… ei bine, vă garantez că… hm! încăperea nu va mai putea fi utilizată în scopul ei obișnuit… în câteva zile toată casa va fi constipată, vă asigur…
Cu mâna făcui un gest de nerăbdare și el înțelese că nu trebuie să insiste.
Îmi mai rămânea ca să știu înțelesul inscripției de pe pachetul cu mezeluri „Fabricat la radio“. Când îl întrebai, patronul dublu al mezelăriei și pompelor funebre păru foarte surprins de nedumerirea mea.
— Este totuși imposibil, domnule, să nu cunoașteți această invenție…
Și cum continuai să-i mărturisesc că nu știam despre ce e vorba…
— Vă cred… însă credeam că n-ar putea să mai existe azi cineva care să nu știe ce e un „radio de fabricație“… și un copil vă va spune ce este… mă întreb dacă știți ce este o bicicletă…
— Vă rog lăsați ironiile și dacă aveți de gând să-mi spuneți…
— Cu plăcere… cu plăcere… veniți vă rog după mine… în odaia de fabricație.
În această odaie, alăturată magazinului, zăcea în mijloc un extraordinar aparat, asemănător unui aparat de radio, însă de vreo trei ori mai mare, având în locul vorbitorului o deschizătură cu pereții albi lustruiți și curați.
— Ce undă vreți să prindem? întrebă cioclul mezelar.
— Îmi este indiferent…
— În cazul ăsta, voi prinde la întâmplare…
Și învârti un buton, așteptând să se încălzească lămpile, în timp ce eu observai că în față aparatul avea o listă exact cum au toate aparatele de radio însă în loc ca să fie înscrise pe ea nume de orașe cu posturi emițătoare, era o înșirare de fabrici cu specificarea produselor ce fabricau în litere mai mici, ceva ca o carte de adrese pentru toate industriile europene și recunoscui chiar câteva mărci celebre. Când lămpile fură aprinse, mezelarul învârti un buton și indicatorul se opri la „Sardinos aux huilos“ Portugalia, în aparat se auzi un zbârnâit scurt și în cutia vorbitorului, ca și cum s-ar fi condensat din aer, încet, încet se cristaliza și devenea din ce în ce mai opacă, mai consistentă și mai materială o frumoasă și apetisantă cutie de sardele pe care mezelarul o scoase din aparat și mi-o întinse:
— Puteți gusta din aceste sardele, sunt cele mai fine… Și spre uluirea mea îmi puse în mână cutia care purta ca și mezelurile inscripția cunoscută.
— Îmi permiteți să vă spun că nu înțeleg… bolborosii eu.
— Vă voi explica atunci totul, spuse mezelarul… Acest aparat pe care văd că nu-l cunoașteți a fost inventat și lansat acum zece ani de zile. Este așa numitul „radio de fabricație“, și ca toate invențiile mari se bazează pe un principiu destul de simplu. Cunoașteți desigur aparatele de radio muzicale, ei bine, care este principiul lor? Într-o odaie oarecare în care nu se aude nimic, plutesc totuși unde muzicale și aparatul din aerul amorf, plin de microbi, de fum, de azot și de tot felul de componente inutile, extrage doar unda care îi trebuie, elementul muzical al aerului, îl curăță de microbi, de oxigen, de tot ce nu e muzică și îl dă urechei gata de audiție… extras din aerul unde zăcea amestecat cu elementele impure. Exact acesta este și principiul aparatului de față; într-o cutie pe care o are la spate, și pe care n-ați observat-o, pun în fiecare zi tocătură de carne, de pește, tot felul de bucăți și stofe ce găsesc prin casă, panglici, fier vechi, făină, vin și hârtie, coji de portocale, cutii de chibrituri și timbre uzate, în fine tot ce găsesc, tot, absolut totul… și aparatul este același filtru ca și pentru muzică, potrivesc butonul pentru o fabrică de sardele și „unda de fabricație“ care este în aer se acordă cu unda aparatului care din materia impură și diversă din cutie, alege exact ce-i trebuie pentru a fabrica o cutie de sardele, după cum în aparatul de radio muzical, acordul undelor face ca să-și aleagă aparatul din aerul impur, notele trebuincioase pentru o simfonie de beethoven… e simplu…
Și, după cum vezi, aparatul posedă o listă mare cât se poate de variată, cu uzini de „unde de fabricație“ pentru toate obiectele… Vă veți spune, desigur, că în cazul acesta fiecare gospodină putea să-și cumpere un aparat cu care să-și fabrice singură în casă tot ce poftește și că astfel comerțul ar deveni inutil. Când a apărut pe piață aparatul, cam așa a fost, și au fost și întruniri, și proteste, și greve, până când a intervenit statul și a reglementat în mod strict posesia aparatelor și fabricația produselor în sensul că posesorul unui aparat nu poate fabrica decât produsele pentru care are licență pe numele lui și pentru care plătește taxe, destul de ridicate de altfel.
În același timp fabricile continuă și ele să funcționeze pentru că sunt clienți care preferă produsele acestora, găsind în produsele de radio nu știu ce gust artificial și fad ca și acei iubitori de muzică care nu pot asculta în vorbitorul unui aparat un concert, găsindu-l cu totul schimbat și lipsit de muzicalitate adevărată…
Cred că acum înțelegeți pentru ce se pune inscripția. Cu aparatul meu eu n-am dreptul să scot decât mezelărie, însă pentru că dvs. nu-l cunoșteați, am fabricat și sardele ca să vedeți cum vine fabricația… Pot fabrica însă orice…
În timp ce vorbea, învârtise butonul și în încăperea specială a aparatului își făcu apariția încet, încet o splendidă și lucioasă cravată de mătase pură. Tot astfel îmi mai aduse și o cutie cu țigarete străine, un ceas de mână și un fular călduros de lână.
— Ce-ați spune de o sticlă de șampanie franțuzească?
Eram într-adevăr amator de așa ceva.
Cu mare atenție, mezelarul potrivi butonul și începu să se condenseze în aparat o sticlă din cele mai renumite pivnițe. Când fu gata și o luă din aparat, mezelarul scăpă însă o groaznică înjurătură, sticla era destupată și plină cu butoni de manșetă.
— Ce este? întrebai nedumerit.
— Este că a fost interferență de unde… ca și la aparatele muzicale se întâmplă să „prinzi“ două posturi în același timp și atunci iese un produs care nu este decât o combinație a amândurora. Într-o zi aparatul mi-a fabricat astfel farfurii din hârtie sugativă și, odată, o blană de vulpe din cozi de cireși pentru infuzie. În fine, odată, o mașină de scris, completă, cu tot ce trebuie, însă inutilizabilă. Era din cașcaval.
Îi mulțumii pentru toate explicațiile binevoitoare și dădui să plec.
— În momentul de față, adăugă el, este mare dumping și posturile japoneze te umplu cu marfă, dacă prinzi tokio poți avea becuri electrice și biciclete câte vrei. Cu un post european ai o bicicletă într-o jumătate de oră și pentru fabricarea ei trebuie să umpli de două ori cutia cu materie amorfă, în timp ce Tokio furnizează în acest interval de timp zece biciclete și cu o singură cutie de materie.
Îmi amintii brusc de ceva pentru a stabili analogia completă cu aparatele de radio muzicale.
— Și paraziți… aparatul n-are paraziți?
— Eh, eh, și încă cum, spuse mezelarul râzând, când fabric cârnați, de pildă, și sunt paraziți, în loc de cârnați îmi vin în aparat, păstrând aceiași formă… îmi șopti la ureche: excremente… pur și simplu excremente…
Cu asta, vizita mea la mezelarie luă sfârșit. Îi mulțumii încă o dată și plecai.
În stradă mă așteptau trei prieteni, dar și aceștia prezentau curiozități extraordinare, cel dintâi era de culoare albastră, pielea corpului lui din cap până în picioare era smălțuită cu email albastru ca lighenele și vasele de bucătărie, explicația era că în țara „specificităților“ și oamenii luau aspectul meseriei lor, iar prietenul meu era inginer într-o uzină pentru smălțuit vase, cel de al doilea purta haine de celofan și era în întregime transparent și întunecat ca o radiografie.
— Știi că eram dintotdeauna o persoană suferindă, îmi spuse el când îl întrebai ce înseamnă aceasta. Îmi trebuia veșnic câte o radiografie pentru a ști ce am, ce mă doare, așa că m-am hotărât într-o zi ca să mă radiografiez o dată pentru totdeauna și să îmbrac și haine de celofan ca să pot urmări în orice clipă ce se petrece în corpul meu.
Cât privește pe al treilea, avea niște splendizi ochi verzi și nimic deosebit, ne servi cu bomboane care observai că erau în realitate niște ceasornice ce se topeau în gură. Și chiar prietenul meu cu piele albastră spuse:
— Cred că ești înainte cu cinci minute, ca și cum ar fi spus: e cam acră această bomboană. Era un artist-fantezist absolut simplu, atât doar că atunci când băgă bomboana în gură observai că în loc de dinți avea mici păpuși de porțelan și că limba îi era despicată în laniere fine și roșii, ca o crizantemă pe care ar fi ținut-o în gură, plină de petale cărnoase și umede. Și când mă uitai mai bine la ochi, văzui că sunt făcuți din două bobițe de la sticlele de limonadă.
Cu acest amănunt uluitor, visul meu luă sfârșit.