Când începui să umblu, avui, de altfel, și preocupări ce nu le avusesem mai înainte. În sanatoriul unde mă instalasem nu erau decât câțiva bolnavi și aceia oameni maturi și femei bătrâne. Era un sanatoriu cu totul izolat de sat, situat la o mare înălțime și pe un drum pe unde nu veneau decât rari trecători. Era, de altfel, un drum frumos ce nu ducea nicăieri și se înfunda în munți, printre pajiști de flori alpine și pădurea cu brazi vechi și putrezi. Îl frecventau câteodată îndrăgostiții.
Când părăsisem Berckul, credeam că voi merge într-un sanatoriu cu mulți bolnavi, animat de voioșie și de tinereță, și căzusem într-un loc cu totul pustiu, o vilă searbădă și tristă, unde câteva pensionare bătrâne tricotau toată ziua cu ochelarii pe nas și câțiva englezi congestionați jucau în odăile lor bridge, plini de gravitate și atenție.
Când începui apoi să umblu, și făcui în sanatoriu pe coridoare primii pași, reveriile mele și iluziile din atâția ani de imobilizare se încărcară cu virulențe acide și în același timp cu câteva imagini extrem de naive.
— În fine, acum când umblu, voi putea intra în conversație cu frumoasele femei ce trebuie să iasă cu siguranță la plimbare spre amurg…
Și visai odăi splendide în care frumoasele bolnave cu obrajii fardați, în halate ce abea le acoperea toată goliciunea, mă primeau în orele de „tăcere“ și eu treceam astfel din odaie în odaie, cunoscând și iubind în fiecare după-masă fascinante contese goale, cu coliere de perle în jurul gâtului și extraordinare brățări pe mână, mai ales contese, acestea erau în visul meu femeile preferate. Eram înfierbântat de așteptare și mi se părea că în lumea sanatoriilor elegante mă așteaptă brațe deschise care să mă înlănțuie.
În fine, veni și ziua când ieșii în afară de sanatoriu cu prietenii mei. Erau doi engleji, unul mergea cu cârje și era aproape vindecat, un fost inspector silvic în Scoția, celălalt, cu o boală de rinichi, inginer la Aukland în Noua Zeelandă, unde își avea biroul de construcții, împreună cu un tovarăș al lui. În fiecare săptămână îi soseau din insula lui pachete enorme cu ziare și reviste ilustrate în care puteam vedea splendide peisagii zeelandeze, cu cascade argintii în luminișuri de pădure lângă care stătea câteodată un indigen bătrân cu părul alb și creț dat peste cap, ca o cascadă mai mică și mai strânsă, lângă cascada apelor. Credeam că nu mai există indigeni care să scoboare fluviile în trunchiuri scobite de copaci și cu amulete vrăjitorești pe mână și în jurul gâtului.
Când îi spusei asta inginerului, priveam tocmai o fotografie ce reprezenta diferite fetișuri în jad, sculptate fin și cu artă. Inginerul râse și scoase din buzunar, unde îl ținea agățat printre chei, un asemenea fetiș, în jad verde, exact cum vedeam în revistă. Era atât de uluitoare realitatea amuletei pe care mi-o arăta inginerul, tocmai în momentul când pentru mine ea făcea încă parte din domeniul acela incert și fragil al ilustrațiilor tipărite, încât inginerul trebui ca s-o scoată și să mi-o dea în mână, s-o pipăi, s-o strâng și mai ales să privesc în lumină extraordinarele valuri și umbre pe care transluciditatea jadului le conținea ca o apă împietrită în materia lui. Era ceva neînchipuit de frumos, concentrat într-o sculptură mică și delicată ce reprezenta un animal cu ochii exagerați de mari și gura deschisă, prin care inginerul trecea inelul cu care o atașa de legătura de chei; avea și un sunet mat când o loveai, un sunet uscat, dar cu un ecou cristalin și scurt, un zgomot mărunt pe care nu-l mai auzisem până atunci niciodată. Cu siguranță că din lipsă de atenție și obișnuință rămân pierdute pentru noi în lume mii de zgomote ca acestea, și clinchete, și sunete, și tonuri, ca și culori și transparențe de ape și sticle și pietre prețioase pe lângă care trecem fără să ne oprim. Câteva zile amuleta de jad rămase în odaia mea lângă mine și când mă trezeam câteodată noaptea o priveam și punând-o la ochi descopeream în transluciditatea ei, în fiecare clipă, noi desene și fantasmagorii de caleidoscop.
Cu inginerul acesta și inginerul silvic ieșii deci pentru întâia oară la plimbare pe drumul ce conducea spre munți trecând prin fața clinicei și care în orele acelea de după-amiază era animat câteodată și de câțiva bolnavi pulmonari ce veneau până aici ca să culeagă buchețele de flori și să respire în voie aerul tare al înălțimii.
Era și o bancă de piatră, unde ne așezarăm ca să ne odihnim și auzii pe prietenii mei englezi șoptind între ei:
— Crezi că astăzi vine?
— Poate că a trecut…
— Este prea devreme… dacă are de venit, vine de-acum încolo…
— Bine, așteptăm, oricum n-avem nimic de făcut.
Și amândoi râseră și deveniră congestionați și se priveau în ochi cu priviri șirete, ca și cum ar fi fost vorba de un viciu cu totul pervers și ascuns pe care îl cultivau numai ei.
Și era într-adevăr un viciu, dar cuminte, cât se poate de cuminte, un mic flirt cu o fată care trecea în fiecare zi să culeagă flori, dar cu care nu vorbiseră până atunci niciodată, toate relațiile lor mărginindu-se doar la un zâmbet, când trecea, și de câteva zile, o ușoară inclinație a capului. Pentru acest zâmbet și acest mic semn de simpatie ieșeau în fiecare zi la plimbare cât se poate de devreme și se instalau pe bancă șoptind și râzând pe înfundate cu imensă și puerilă satisfacție.
Când îi întrebai despre ce e vorba, la început nu vrură să-mi spună și numai când aflai de „idilă“ de la o infirmieră, ei îmi mărturisiră totul și îmi arătară într-o după-amiază pe fata pe care o așteptau. Era o elvețiancă cu obrazul lunguieț de cal și în privirile cenușii cu un aer sălbatec și totuși timid. Era pulmonară cu siguranță, se cunoștea asta după tenul ei pământiu în care boala aprinsese două pete vineții, purta o beretă și o haină scurtă albastră cu nasturi de alamă și o insignă cu câteva linii albe și roșii la piept, un semn al unei societăți pentru abstinență și prietenie, cu un vultur deasupra unei devize și îmi amintesc că cineva făcuse remarca, în sanatoriu, că simbolul nu era bine ales, deoarece vulturii nu sunt abstinenți.
În picioare avea cizme de piele moale de căprioară și pentru zilele acelea de dezgheț primăvăratec, era tot ce putea fi mai bun pentru plimbări în munți. Eram acum trei care îi zâmbeam și o salutam discret și ea părea oricum emoționată, dar asta nu dură mult pentru că după câteva zile întâlnindu-ne cu dânsa pe drum și noi cei trei urcând, iar ea scoborând, lăsai pe prietenii mei ca să facă mai mulți pași înainte, și rămânând în urmă, în momentul când fata trecu pe lângă mine îi vorbii cu spontaneitate și fără nicio jenă:
— Vă rog stați o clipă, aș dori să vă spun ceva.
Și ea se opri roșind tare și frământând între degete cele câteva flori albastre ce le culesese pe pajiște.
— Iată ce este, prietenii mei ar dori mult să vă cunoască, dar nu-i niciun chip să găsească vreo cunoștință comună care să vă prezinte. Și pentru că îmi dau seama că veți înțelege situația și nu vă veți supăra, pentru a face cunoștință, am îndrăznit să vă opresc și să vă vorbesc, aș vrea să nu mă credeți insolent și să mă iertați.
În timp ce eu vorbeam astfel cu dânsa, unul din prietenii mei, auzind în dosul lui un zgomot de voci, se întoarse și mă văzu în conversație cu fata necunoscută. Cred că puține lucruri îl uluiseră atâta în viață, oricum luase o mină de stupefacție și intensă mirare ca și cum ar fi fost vorba de ceva cu totul extraordinar. Cu mâna întinsă, arăta celuilalt spre mine și bolborosea în neștire.
— Iată, uite, îi vorbește… vezi… îi vorbește…
Când îi făcui apoi semn să se apropie uimirea lui fu cu totul extraordinară și, deși prietenii mei erau oameni în vârstă, roșiră amândoi copilărește când întinseră mâna pentru a face cunoștință. Cred că ceea ce făcusem era pentru dânșii ceva ce nu văzuseră încă în viața lor.
În felul acesta izbutiră în fine după luni de zile, să animeze puțin „idila“ lor și de la un zâmbet și un mic semn de amiciție să treacă la convorbiri cu fata „care culegea flori“ și care veni chiar să-i vadă în unele după-amieze și să ia ceaiul cu ei.
Cu aceasta, interesul meu pentru fata misterioasă încetă, însă de plimbările mele pe drumul izolat este legată și o altă întâmplare, cu mult mai penibilă, cu mult mai dramatică și destul de rușinoasă pentru mine. Și azi, când îmi amintesc de fapta mea, tot mă mai roade ceva și mă jenează, deși mi s-au întâmplat și am trecut de-atunci prin atâtea situații penibile, încât aceasta este oarecum acoperită de uitare, fără a mai spune că am început să accept orice judecăți asupra sentimentelor mele și că examenul conștiinței îmi este ceva necunoscut care m-ar lăsa perfect calm.
Pentru că nu scriu însă această carte nici pentru confortul meu sufletesc și nici pentru acel al cetitorului, voi povesti și această întâmplare oribilă și jenantă pentru mine ca și pentru aceea care a avut de suferit de pe urma ei.
În plimbările mele, sprijinit în cârje, prin fața sanatoriului până la banca de piatră, întâlneam și câțiva pensionari ce locuiau într-un magnific sanatoriu din apropiere, un hotel imens cu un confort extraordinar, cu odăi luxoase și, bineînțeles, cu prețuri extrem de ridicate. Pentru a locui acolo, pensionarii ce-i întâlneam trebuiau să fie destul de bogați, dar totuși nu erau din acei care puteau să mă intereseze și a căror cunoștință o doream. Erau mai ales cei grav atinși care veneau pe-aici, cu mine preocupate, îngrijindu-se serios, pensionari ce tot timpul se gândeau la temperatură și la expectorații și care erau din această pricină îmbătrâniți prea devreme. Erau pensionarii „serioși“ ai sanatoriului, dar știam că mai sunt și alții tineri, veseli, femei splendide și bărbați frumoși, ce-și petreceau nopțile și după-amiezele în chefuri clandestine și nu se prea gândeau cu deosebită atenție la boală, pe aceștia vroiam eu să-i cunosc.
Până ce nu voi putea merge mai mult și sta câteva ore în picioare, nu era niciun chip ca să cobor în sat pentru a-i întâlni. Este drept că extraordinarul sanatoriu se afla chiar în apropiere, însă nu cunoșteam pe nimeni care să mă introducă și să-mi înlesnească apoi cunoștințe interesante. Iată pentru ce mă hotărâi să intru în vorbă cu oricare din pensionarii „serioși“ și astfel să ajung și la cei „neserioși“ venind în sanatoriu.
Era printre pensionarii solitari o fată tânără în vârstă de vreo optsprezece ani, cu un obraz cu totul lipsit de vreun caracter deosebit, puțin pistruiată și mergând puțin încovoiată, cu același fular verzui la gât și același tailleur de stofă gri, tușind pe înfundate din când în când și ascunzându-și tusea în batistă, ori oprindu-se și așezându-se pe bancă pentru a-și regăsi respirația.
Îmi propusei să-i vorbesc, s-o interpelez fără cunoștință, exact cum mai făcusem, și apoi să-i fac și curte pentru a mă împrieteni cu dânsa, în așa fel încât să ne facem vizite, să ne împrumutăm cărți și ziare, și ea să mă recomande și altora în sanatoriu.
Pentru aceasta nu-mi rămânea decât s-o pândesc într-o zi când pe drum nu se afla nimeni, ori se va opri, și să mă apropii de dânsa. În diferite rânduri încercasem ca să-i atrag atenția prin priviri și, deși eram sigur că observase insistența mea, totuși în niciun fel nu-mi dădea vreun semn de înțelegere și de încurajare. Cu privirile reci, indiferente, trecea înainte și nu mișca capul nici la dreapta, nici la stânga, cu gesturile la fel de lipsite de caracter și de diversitate ca și obrazul ei pistruiat și închis în sine.
„Cred totuși că va fi flatată să-i fac curte“, îmi spuneam. „este destul de urâtă pentru ca nimeni în sanatoriu să nu facă aceasta.“
Și într-o zi, găsind un moment favorabil, mă hotărâi ca să-i vorbesc. Eram la câțiva pași de dânsa și o așteptam. Cu multă siguranță de mine, mă apropiai de dânsa și când era numai la un pas de mine, mă descoperii și îi spusei, cred, cam aceleași lucruri pe care le spusesem cu câteva zile mai înainte tinerei elvețience cu insigna de temperanță:
— Vă rog, domnișoară, aș vrea să vă spun ceva și să fac în același timp cunoștință cu dvs…
Cred că doar atâta îi vorbii, deoarece ea între timp venise și doar ridicând ochii spre mine cu o privire plină de imputări, își continuă drumul, dreaptă, bățoasă, ca și cum nimeni nu i-ar fi vorbit, lăsându-mă ridicol în drum, cu capul descoperit, sprijinit de cârji și continuând a bolborosi cuvintele ce mi le propuneam să i le spun, dar pe care nu le mai auzea nimeni acum.
Eram cumplit de înfuriat. Într-o clipă toate judecățile mele anterioare despre dânsa deveniră exact contrarii, cum în mișcarea pendulară se întoarce în sensul opus pendula care și-a parcurs distanța toată. Și în aceeași seară povestii și prietenilor mei ce mi se întâmplase.
— Cu o fată urâtă să nu te pui – explicam eu – ea poate crede că vrei s-o seduci, de vreme ce toți o lasă în pace și deodată vii să-i vorbești… cu siguranță că a răspândit zvonul în sanatoriu că a fost atacată în păduricea de lângă sanatoriu de un satir care a vrut s-o violeze… ha! ha!…
Dar urmarea cea mai penibilă și de care îmi amintesc cu cea mai mare jenă se petrecu în ziua următoare, la plimbarea obișnuită cu prietenii mei.
Când ea trecu pe lângă mine, eram cu dânșii și murmurai feroce, destul de tare ca să audă și dânsa:
— Și apoi… n-am niciun regret… e destul de urâțică.
Cred că auzise, pentru că desigur că indignarea i se urcă în gât și o făcu să tușească. Eram însă satisfăcut că mă răzbunasem atât de repede. Îmi propuneam, când o voi putea cunoaște prin cineva de la sanatoriul unde stătea, să-i vorbesc fără înconjur și să-i explic că nimeni nu-i satir, mai ales pentru dânsa. În zilele următoare făcui chiar cunoștință cu un tânăr de la acel sanatoriu. Eram acum sigur că îi voi putea vorbi și ei. Mă duceam acum pe la sanatoriul cu bolnavi bogați, unde întâlneam, desigur, pe culoare, femei frumoase și tineri distinși, cu care însă nu făcui cunoștință decât mai târziu.
Într-o zi, se prezentă și prilejul de a fi prezentat „urâțelei mele“. Era o zi cenușie și uscată, călduță și întunecată, mersesem cu prietenul meu să conducem la funicular o bolnavă care pleca și care își lua rămas-bun chiar pe peron. Toți prietenii ei erau adunați acolo, sanatoriul era prea distins pentru a nu poseda gara lui particulară până unde urcau funicularele la capătul liniei și apoi scoborau.
În mijlocul grupului care conducea pe bolnavă, zării și pe „urâțica“ mea, ceva mai retrasă deoparte. Și ea mă văzu și se roși ușor. Îl întrebai pe prietenul meu dacă poate să mă prezinte ei. În acest timp ea mă urmărea și ghicea despre ce e vorba.
— Pentru ce să te prezint? întrebă prietenul meu. Este o cunoștință complet lipsită de interes… fata asta e mută…
— Ce spui? făcui eu uluit.
— Îți spun că e mută… adică nu vorbește, are o laringită cu extrem de grave complicații, n-are voie să mănânce alimente solide și nici să vorbească… de altfel, chiar dacă ar încerca, n-ar putea scoate decât un horcăit nedeslușit deoarece coardele vocale sunt cu totul roase de tuberculoză… doctorii cred că n-o s-o ducă mult…
În acest moment sosise funicularul și toată lumea era ocupată cu plecarea bolnavei; înainte însă de a părăsi gara privirile mele se mai întâlniră o dată cu ale „urâțelei“ și în ochii ei trecu nu știu ce grea imputare pentru mine.
Plecai amărât, disperat, în timp ce se repeta în mine ca o placă de gramofon stricată „e mută… e mută… e mută“.