Tot ce am săvârșit înainte de a cădea bolnav, avea pentru mine un înțeles bine definit și un anumit sens în viață care îmi plasa acțiunile mele de toate zilele pe rețeaua unui vast tablou al cărui contur și subiect trebuia să apară la urmă. Știu acum că nu există nici rețea, nici contur, nici subiect, și că faptele vieții mele se petrec oricum într-o lume care și ea este oarecare. Dar mai era ceva, aveam un fel de densitate a existenței mele care zăcea undeva în mine și îmi ținea luciditatea în echilibru, ca micile greutăți de plumb care sunt puse în figurinele de cauciuc și le mențin mereu în aceeași poziție. Știam că în ansamblu sunt eu și mi se părea că sunt de neînlocuit. În plus, pentru „exercitarea“ vieții mele cunoșteam și învățasem anumite obișnuințe și manifestări care puteau să mă caracterizeze ca un om normal și asemănător cu toți cei din jurul meu. Știam să râd într-o situație comică, pentru că eram convins atunci că situația e comică, și îmi veneau fără să vreau lacrimile în ochi când aveam vreo durere fizică ori o suferință morală. Erau manifestări precise ce însoțeau sentimente exacte și drăguțe, desfășurându-se în spațiul unei zile de la cafeaua cu lapte de dimineață și până la lectura ziarului de seară. Eram bine încleiat și constituiam un „eu însumi“ bine închegat și consistent cu sentimente ce aveau nume și reverii care puteau fi povestite. Eram ceea ce se numește un om care își trăiește viața și o înțelege.
Înțelege, adică, ceea ce el crede explicația și înțelesul vieții acesteia. Și tocmai această soliditate de conștiință care trebuia să se întărească în boală și să-mi amplifice până la orgoliu, da, orgoliu, puterea și rezistența mea de a suferi, așa cum se întâmplă cu toți bolnavii fără excepție, și ar fi făcut din mine în câteva luni sau în câțiva ani, un „bolnav“ în tot ce cuprinde acest cuvânt de convențional, demn de milă și de compasiune, tocmai luciditatea judecăților mele interioare este aceea care s-a prăbușit în mine și m-a lăsat ceea ce sunt, adică un om care trăiește și nu înțelege nimic din jurul lui, puțin zăpăcit, puțin amețit în vârtejul de întâmplări ale lumii, fără sentimente, fără dureri și fără bucurii.
Pentru că în treacăt este vorba și de suferința fizică, îmi permit s-o socotesc pentru cei ce suferă, abjectă, fără sens și să n-o ridic la niciun rang ilustru ca de exemplu „nobilă și admirabilă inspiratoare în artă“ și aceea care singură dă naștere operelor viabile. Cred că s-au născut în calm și plenitudine infinit mai multe opere care au rămas decât în durere și în scrâșnete de dinți.
Pentru a reveni acolo de unde am pornit, sunt convins că o simplă întâmplare a făcut ca boala să amestece și să indiferențieze în mine toate sentimentele, și să facă din luciditatea mea ceva asemănător cu un noroi clisos, în care nu se reflectă nimic și n-are nicio însușire deosebită perfect discernabilă. Cred că e o întâmplare, aceeași care a făcut dintr-o bucată de materie aici o piatră, și dincolo un bloc de platină.
Este însă, bănuiesc, deosebit de interesant să însemn toate urmările pe care le-a avut această prăbușire în mine și această confuzie de sentimente. Câteodată ea m-a făcut să trec drept un erou al suferinții și altă dată, drept puțin ieșit din minți. Era injust pentru mine și într-un caz și în altul, poate mai puțin în cea de-a doua supoziție pentru că socotesc demența ca o foarte tentantă și supremă încercare de a vedea realitatea în lumina unei înțelegeri diferite de cea de toate zilele, iar expresia „ieșit din minți“ o socotesc foarte justă pentru acest fel de a asista la întâmplările lumii în situația unei mici distanțe în afară de rațiune.
Există jocul acela copilăros care se numește „poze de copiat“ și care când nu e bine executat și hârtia se deplasează puțin în timpul copiatului, figurile ies strâmbe și diforme. Este punctul de vedere, surprinzător de inedit, al dementului pentru care, în timpul „copiatului“ vieții, realitatea s-a deplasat cu câțiva centimetri, adică a „ieșit din minți“ și a dat astfel forme cu totul extraordinare.
Cu mult mai injustă dar, mi s-a părut calificarea de erou, însă în nicio împrejurare n-am dat nicio justificare atitudinii mele. Era prea mult și prea complicat de explicat.
Iată cum se petreceau lucrurile:
Întâia oară când a trebuit să sufăr fizicește îngrozitor a fost după operația mea și mai ales la pansamente. Era către sfârșitul verii și pentru ca plaga să nu se infecteze în acele zile încă extrem de călduroase, au lăsat-o cu totul deschisă, adică n-au cusut-o pe margini, încât era desfăcută până în fundul mușchilor, ca o splendidă bucată de carne de măcelărie sângerândă și roșie. Când, ridicând puțin cearceaful cu care mă acoperea infirmiera în timpul pansamentului pentru a nu vedea rana, descoperii pentru întâia oară plaga care îmi deschidea burta, aspectul ei era atât de crud, încât era acolo ca o carne ce nu aparținea corpului meu.
Îmi era imposibil să înțeleg într-o singură clipă că mușchii aceia jupuiți, rotunji, umflați și umezi de sânge erau burta mea netedă și albă dinainte de operație; era într-adevăr ca o bucată de carne de măcelărie pusă acolo, poate, ca să mă sperie. Era însă deschisă la mijloc ca un enorm vagin, cu marginile tumefiate și sangvinolente, mai văzusem așa ceva numai când ieșeam cu trăsura și iapa mea, ridicând coada pentru anumite treburi, dezvăluia o vulvă roșie superbă ca o floare exotică cu petalele trandafirii și groase.
Era însă acum carnea mea astfel și nu era un organ complet, perfect, demn de admirat, ci o plagă oribilă cu totul diferită, beantă, sensibilă până la extrem.
În plaga aceasta de cărnuri crude nevindecate, trebuia ca să mi se toarne în fiecare zi eter curat pentru a preveni orice infecție și a spăla rana. Era inuman de dureros. Ca zeci de cuțite ce pătrundeau deodată în carne, ca zeci de gheare ce răscoleau și rupeau toți nervii, ca o lavă fierbinte care se revărsa prin corp până la creieri, durerea își scurgea virulența ei și fierberea ei la tensiunea extraordinară a celei mai înalte suferințe.
Pentru a da un detaliu precis care ar putea indica acuitatea acestei dureri trebuie să spun că asemenea pansamente se făceau în primele zile după operație de obicei sub anestezie generală și erau bolnavi care fuseseră adormiți până la al optulea pansament, înainte de a-l suporta în stare de trezie. Și faptul că mie îmi făcea doctorul pansamentul fără anestezie era datorită urmărilor proaste ce le avea cloroformul asupra mea care mă punea ore întregi într-o stare de intensă iritație cu visuri și febre insuportabile, iar în al doilea rând „eroismul“ meu despre care vreau tocmai să vorbesc.
Cred că a fost o mare stupefacție din partea doctorului când în timpul primului pansament n-am scos niciun țipăt și nici măcar un geamăt. Când termină, se uită la mine cu mirare.
— Mă așteptam să urli de să huiască sanatoriul… E pentru mine o mare surpriză purtarea d-tale. Cu atât mai mult cu cât nu te-am anesteziat… te felicit… ești un erou în felul d-tale…
— Vă mulțumesc, domnule doctor, dar nu cred să merit tot ce-mi spuneți, se putea foarte bine întâmpla să urlu.
Și în sinea mea adăugai: „dacă nu-mi reușea acum experiența“. Pentru că fusese o simplă experiență pe care o încercam și un anumit procedeu, pe care îl voi descrie pe cât se poate de exact, un procedeu ca oricare altul, dar pentru dominarea durerii fizice, l-am găsit chiar în primele zile când începusem să sufăr, datorită unei mici observații.
Iată ce remarcai: că în timp ce durerea atacă un anumit nerv și îl irită, toate celelalte funcțiuni organice își urmează activitatea lor, inclusiv creierul. În acest calm general, în această activitate străină suferinței, este evident că durerea intervine ca un intrus dezagreabil. În timp ce ea ne hărțuie, totul în noi se silește ca să fie calm, nepăsător și obișnuit, iar gândurile, care în clipa când tensiunea durerii vibrează ca un curent electric în toți nervii, gândurile, care atunci se întrerup într-un fel de haos ce nu mai are nume, nu așteaptă decât întreruperea suferinței pentru a reveni la preocupările lor străine durerii și nepăstrând în amintire decât teama vagă însă constantă că spasmul va reveni. Este un fel de mecanism de sonerie care cu intermitențe trezește creierul spre suferință pentru ca acesta să adoarmă îndată în preocupările lui, când zbârnâitul a încetat. Și cu cât revenirile acestea sunt mai dese, cu atât teama lor devine mai intensă, până se transformă într-o continuă nervozitate de așteptare și spaimă de durere, tot atât de insuportabilă cât și durerea însăși.
În această stare recăderile în gânduri normale sunt mai grele, pentru că de ele atârnă, cu toată puterea, frica și aprehensiunea. Este știut atunci că remediul indicat împotriva durerii este să „te distrezi“ și să uiți, să faci tot posibilul, de pildă, să citești un jurnal ori să continui o conversație, pentru a „scăpa“ de durere.
Ei bine, tocmai aceasta am observat că formează în sine chinul suferinții, iar concluzia a fost simplă și anume că pentru a scăpa de durere nu trebuie să cauți ca să „scapi“ de ea, ci tocmai dimpotrivă să „te ocupi“ de dânsa cât mai atent. Cât mai atent, cât mai de-aproape.
Până la sesizarea ei în cele mai mici fibre. Și iată cum, când, de pildă, durerea țâșnea deodată în coapsa mea bolnavă, lăsam deoparte orice lectură, orice conversație și mai ales orice gând interior și mă puneam să urmăresc meandrele ei în spațiul abstract și întunecat unde aveau loc; era ca un fir de apă care izvora acolo fierbinte în coapsă și din el se despărțeau stropi și firișoare în toate părțile ca într-un joc de artificii; apoi, din când în când, o durere mai vie era ca o îngroșare a țâșniturii și ca un evantaliu de înțepături ce se răsfrângeau în carne. Știam acum „conturul“ durerii și nu-mi mai rămânea decât, cu ochii închiși, să-l urmăresc ca pe o bucată muzicală, și să caut a „asculta“ atent toate variațiile de ton și intensitate ale suferinții exact în același fel în care urmăream modulațiile și diversitățile unei bucăți de concert cu aceleași reveniri și cu aceleași „teme“, pe care le descopeream în „compoziția“ durerii exact ca în muzica ce-o ascult.
Pentru că, totuși, atât nu era de ajuns și pentru a crea un echilibru suferinței, îmi strângeam cu extraordinară violență degetul mic de la mâna dreaptă. În acest deget și în această strânsoare trebuia să se scurgă toată „melodia“ durerii, ca un curent electric ce se descarcă într-un vârf metalic.
Și rezultatele erau întotdeauna admirabile cu condiția strictă ca nicio clipă să nu-mi întrerup atenția și să las durerea în regiunea ei, iar eu să revin în domeniile conștiinței mele. Era sigur că nu mai sufăr, însă durerea trebuia să rămâie în plină atenție, în plină lumină a lucidității; ceea ce este extrem de conștient este amorf, și nu te face nici să suferi și nici să ai bucurii. Examinată de-aproape, o senzație își pierde și acuitatea și culoarea, astfel cum în luminile prea violente nu se mai poate distinge nimic bine definit.
Și când doctorul meu după pansament mă felicita pentru „eroismul“ cu care suportasem durerea, trebuia ca în loc de justificări și explicații să-i arăt degetul mic de la mâna dreaptă. Era întotdeauna, după pansament, vânăt de puterea strânsorii.
În altă împrejurare, „eroismul“ fu încă și mai neașteptat; era aproape o atitudine cinică aceea pe care o luasem și poate, s-ar fi crezut chiar o prefăcătorie, pentru a vroi să par mai curajos decât eram în realitate. Era totuși o atitudine simplă și naturală cu o explicație absolut elementară.
În iarna anului trecut mi se ivi la coapsă o extraordinară complicație, o umflătură teribilă plină de materii purulente, roșie și tumefiată, extrem de dureroasă și sensibilă la cea mai ușoară atingere. În odaie se umbla cu pași mici pentru a nu „zgâlțâi“ în mod imaginar dușumeaua și a-mi provoca dureri cu tremurul patului, atât de îngrozitoare era această suferință, pe care bineînțeles o stăpâneam destul de bine, însă fără a dori s-o provoc în mod inutil.
În grabă avu loc un consult medical și rezultatul fu că umflătura trebuia puncționată. Pentru aceasta se întrebuința un ac gros cât o mică țeava și fără anestezie, pentru a nu se întări pielea în jurul coapsei. În locul lichidului scos fu introdus un fel de antiseptic cu alcool menit să prevină o infecție în locul acela, însă care ardea în buzunarul golit al umflăturei ca jăratecul aprins. Toate aceste detalii le dau pentru a defini situația exactă în care mă aflam și pentru a putea înțelege reacțiunea mea.
În zilele acelea se iviră și primele legume de vară care îmi provocară o strașnică deranjare intestinală cu crampe insuportabile și tot felul de neplăceri în obiceiurile mele de toaletă zilnică, lucruri extrem de dezagreabile pentru cineva imobilizat în pat și care trebuie veșnic să apeleze la serviciile altora. În fine, în timpul consultului medical se observă că am picioarele anchilozate la genunchi într-o poziție foarte proastă și că trebuiesc îndreptate de urgență cu ajutorul unei extenzii forțate.
Extenzia mi se făcu a doua zi și consta din niște bandelete de pânză gumată care îmi strângeau piciorul, iar de capătul lor atârna, cu toată puterea, un sac de nisip de câteva kilograme menit ca să tragă piciorul și să-l dezdoaie. Este de neînchipuit cât de dureroasă poate fi destinderea unei articulații mult timp anchilozată și tot timpul menținută fără cea mai slabă mișcare, cu mușchii atrofiați până la extrem. Eram dar în această situație cu crampe, alcool în coapsă și la picior, extenzia.
Ei bine, vă mărturisesc, și aș vrea să fiu crezut, că situația asta mă făcu să râd, să zâmbesc în mine însumi ca de ceva comic. În câteva zile adunasem în trupul meu toate complicațiile posibile. Și tocmai aceasta devenea, prin exces, comic la extrem.
În comediile pe care le vedem adesea la cinematograf, ceea ce este comic și ne face să râdem e situația aceea când un personaj puternic și musculos luptă îm potriva altuia slăbănog însă destul de abil pentru a evita loviturile, ca de exemplu, lupta între un polițist american și firavul Charlot care îi scapă mereu din mâini.
În această disproporție de forțe, care opune una puternică și sigură de sine, alteia plăpânde și incerte, tocmai în acest dezechilibru zace esența situației comice. Și tocmai aceasta era situația în boala mea când mi se iviră atâtea complicații. În fiecare zi, o durere și un chin nou, în fiecare zi încă o suferință și încă o disperare, toate luptând împotriva unui trup istovit ce nu mai avea în el decât o forță de rezistență incomprehensibilă, era tocmai dezechilibrul de forțe care creează situații hilariante. Când mi se puse extenzia și începu și ea să mă doară, îmi veni dar să râd.
— Mai sunteți? mă adresam în gând suferințelor.
Era încăpățânarea unui elefant împotriva unui șoricel. Și odată ajunse la acest punct, suferințele începură a da înapoi. În trupul unui singur bolnav nu este loc nici pentru toate durerile din lume, nici pentru toate complicațiile.
Într-un sfârșit trebuie ori bolnavul să moară, ori să se ivească o ameliorare care să-i permită să rămână „bolnav“ mai departe… Și eu am obținut această din urmă permisiune.
În zilele de după operație, când începui să ies din nou pe plajă cu trăsura, regăsii un oraș nou, absolut diferit de cel pe care-l cunoscusem, ca și cum toamna ar fi săvârșit într-însul o schimbare totală și asemănătoare celor pe care le sufăr animalele în anumite anotimpuri, făcându-le să-și schimbe pielea.
Și orașul își schimbase pielea, și cerul, și plaja. În totul zăcea acum o simplicitate elementară a obiectelor ca și cum ar fi fost doar desenate și așezate la locul lor, nicio vechime, nicio amintire nu intra în molozul zidurilor și în asfaltul străzilor. Era o materie nouă a realității din care se clădise acum orașul și eu în mijlocul ei, inedit, proaspăt, fără greutate și fără organe, ca o simplă linie a propriului meu contur. În afară de oraș, cerul la asfințit se făcea vânăt și reflecta pe băltoacele de apă rămase de la retragerea fluxului toate nuanțele de catifele legendare și prăfuite.
Cu sacul plin reveneau marinarii de la locurile unde puseseră peste noapte rețelele pentru prins pești și regăseam apoi în oraș, în fața tarabei, întunecoasă ca un compartiment de vagon, întinse pe tejghea, toate vietățile marine și toți peștii apelor. Erau pești cilindrici și lipicioși, elastici și cărnoși care se lipeau de brațul roșu al vânzătoarei ca niște șerpi cu pielea de argint, încolăciți de femeie, insinuanți. Era apoi grămada de argint și aur roșcat al peștișorilor ce zăceau în coș grămadă, și brațul vânzătoarei intra aici în mijlocul lor până-n fund traversând o răceală de mercur rece și densități ce zgâriau pielea cu solzii lor.
Și mai erau apoi crevetele roze ca niște tandri boboci de trandafir în coșarcă, și peștii lați cu pereții trupului lipiți, pești peste care stătuse vreo balenă desigur și-i turtise, homarii vii cu mustățile lungi explorând aerul și mai ales pe vânzătoarea enormă, și ea cu mustăți; ca și cum ar fi vrut să-și dea seama de frumusețea ei, și scoicile enorme în evantalii, ce se agitaseră făcând vânt ușor în cine știe ce noapte, la un bal în fundul mării iluminat de fosforescențe oceanice și ornamentat de alge halucinante, printre care valsau în rond lent frumoasele înecate de pe transatlanticele scufundate, în brațele marinarilor pierduți în fundul mării…
Și crabii cu aureola lor de brațe articulate în armură, crabii din care sorbeam lichidul sărat și puțin putred al oceanului, îmbătându-mă cu ochii închiși de mirosul lor aspru și salin și de parfumul largului pe care îl aduceau la tarabă, alterat și puturos, ca o trenă oceanică de spume olfactive ce umplea nările până la o plăcere de leșin.
Erau zile de piață când peștii de pe o tarabă se învecinau cu grămezile de flori câmpenești, și de ghivece cu crizanteme, ca o ultimă podoabă a peștilor în locul algelor marine, crizanteme în panaș și în pufuri de pudră, răscolite și zbârlite din toate petalele fine ca niște laniere subțiri de mătase roză și hârtie velină, albă, și violete fâșii subțiri dintr-o veche rochie de bal.
Și erau femei de pescari din Berck, cu fusta roșie și bluza din pânză groasă cenușie, care cultivau flori în grădină, în timp ce bărbatul lor avea corabie și mergea la pescuit, încât în zilele de târg ele aduceau la piață și pești și crizanteme, pe aceeași tarabă, ca un splendid amestec de viață simplă în compoziția unui tablou fascinant de frumos.
Când mă reîntorceam însă la sanatoriu, regăseam în șoapte, vechile lui dureri și mucegăita lui viață cu miros de cloroform, închisă în sumbre coridoare și în odăi numerotate, în spațiul cărora dramele se consumau și se stingeau, ca pe mici scene fără spectatori și cu cortina trasă.