Câteva interferențe de felul acesta au isprăvit prin a-mi zdruncina cu totul credința într-o realitate bine închegată și sigură de dânsa (în care, de altfel, pot introduce oricând schimbarea care îmi place, perfect valabilă, persistentă și sigură) și în același timp mi-a arătat adevăratul aspect somnambulic al tuturor acțiunilor noastre cotidiene.
Îmi amintesc că mult timp am visat interiorul unei grădini cu peluze tăiate elegant și statui clasice și scobiturile de verdeață ce erau făcute anume, tăindu-se anumite plante cu frunze dese în anumit fel de niște grădinari ce trebuiau să fie cu siguranță niște adevărați artiști. Și într-o zi…
În zilele de vară ieșeam adesea la Berck, la plimbare cu trăsura singur, conducând eu însumi calul. Îmi plăcea să umblu mai ales pe drumuri de țară puțin umblate și ascunse printre case ori copaci. Mă opream adesea să stau de vorbă cu oamenii din sat care trebăluiau pe-acolo, încât în scurt timp ajunsei prin anumite locuri un personaj cunoscut, salutat familiar cu un deget dus la șapcă. eram, de altfel, cred, singurul bolnav care se aventura în aceste locuri, ceilalți preferând să stea pe plajă, adunați cu trăsurile în cerc, stând la taifas ore întregi.
În plimbările mele la țară, am făcut multe descoperiri și mi-am atras mulți prieteni, femei gospodine, simple și blânde, care trăgeau trăsura în curtea gospodăriei pentru a-mi arăta fie pui de iepure nou-născuți cu botișorul roz și tandru ca o petală de trandafir udată de roua zorilor, fie câte vreo găină strașnică ouătoare, ori mă serveau cu tartine groase de pâine neagră țărănească, extrem de gustoasă, unse cu miere, cu brânză și cu dulceață și cu o felie de jambon deasupra, ceea ce le dădea un gust și o savoare nemaipomenită, dulce, sărată și cărnoasă în același timp, pe care n-o mai întâlnisem la nicio mâncare până atunci. În altă zi, copiii stăpânilor fermei îmi aduceau la trăsură puișori de cucuvea pe care îi găsiseră în podul casei, călduți și golași ca niște bulgări de aluat tăvăliți prin puf și pene. Toată lumea îmi vorbea cu bunăvoință și se interesa de sănătatea mea, întrebându-mă ce spune doctorul și cât o să mai stau culcat.
Într-una din aceste plimbări descoperii grădina mea din vis. Era greu de bănuit ca în împrejurimile Berckului să se afle un astfel de parc și mulți, când mă întorceam cu trăsura plină de flori și le spuneam de unde le-am adus, nu prea credeau că într-adevăr există grădina de care le vorbeam. Era, de altfel, și greu de descoperit, așa cum se găsea ea bine ascunsă în dosul unei perdele de copaci și înconjurată cu ziduri groase, înalte.
În diferite rânduri trecui cu trăsura pe acolo și nimic deosebit nu mă făcea să bănuiesc splendoarea din dosul zidurilor. Era un sat sărăcăcios, de altfel, unde mă opream câteodată pentru a mânca la o fermă o anumită brânză preparată și fermentată după o veche rețetă țărănească.
Îmi vorbea stăpânul fermei câteodată despre „castelul“ care se afla la ieșirea din sat și unde dânsul ducea în fiecare dimineață brânzeturi, lăptării și ouă, însă cuvântul acesta de „castel“ nu mă prea impresionă. În Franța, la țară, orice clădire mai vastă poartă numele de castel și grădina înconjurătoare devine îndată „parc“.
Într-una din zile totuși, întâmplându-se să cotesc pe un drum mai lăturalnic, pe unde nu fusesem încă, într-un anume loc în desișul tufișelor ce mărgineau drumul, zării o deschizătură pe unde putui privi în interiorul domeniului despre care mi se vorbea. Într-adevăr „castelul“ era înconjurat de ziduri, însă într-o parte și de tufișuri, de altfel tot atât de dese și de nepătruns ca și cele mai groase ziduri, iar deschizătura pe care o găsii era cu totul excepțională și nu-mi arăta, de altfel, decât un colț de grădină cu un bazin de apă, în dosul căruia se afla o terasă acoperită cu flori urcătoare și o ușă monumentală de fier ornamentată extrem de artistic. În bazin, se înălța, în țâșnitură irizată și continuă, o fântână arteziană și, de altfel, terasa și ușa n-o văzui decât prin voalul subțire și delicat al stropilor ei de apă vaporizați.
Totul mi se păru atât de frumos, cuminte și stilizat, în marginea aceea de sat, încât îmi veni o nespusă dorință de a vizita interiorul grădinii. Era ca o viziune de lunetă magică; aici, pe drumul unde mă găseam, câteva găini răscoleau cu ciocurile în praf, un câine lățos și murdar se strecură de sub un gard și începu să latre, iar acolo, prin deschizătura tufișelor, în grădină, o fântână arteziană arunca în aer curbe de apă grațioasă, într-o tăcere deplină și în mijlocul unui decor elegant și curat.
Începui să caut poarta de la intrare. Dar și poarta se vede că era ascunsă de vreme ce n-o găseam; cel mai simplu lucru ce rămânea să fac era să înconjur zidurile de jur împrejur. În felul acesta găsii într-adevăr poarta de fier de la intrare, veche și ruginită, cu tăblii care împiedicau orice privire să pătrundă în curte; iedera crescuse abundentă și o acoperea în întregime.
Câteva minute rămăsei în fața ei așteptând ca să iasă sau să intre cineva, dar tăcerea locului și absența oricărei mișcări vizibile îmi arătau că puteam să aștept ore întregi fără niciun rezultat. Mă hotărâi dar să bat, bizuindu-mă pe inspirația din ultima clipă pentru a da vreun motiv vizitei mele. Se auziră voci după poartă, și o conversație pe șoptite, apoi cineva privi probabil printr-o crăpătură a grilajului și o voce groasă întrebă din curte, fără să deschidă:
— Ce doriți?
În acel moment nu știam deloc ce aveam să spun.
— Aș vrea să vorbesc cu proprietarul castelului…
Câteva noi șoapte, câteva momente de ezitare, apoi poarta se deschise cu un scârțâit strident de fier ruginit și în prag apăru un om mic, gras și roșu ca asfixiat. Purta un șorț albastru peste o haină ieftină de catifea.
— În momentul de față proprietarul e plecat… și nu se întoarce decât peste o lună… suntem numai noi, grădinarul și cu mine… este ceva important?…
În definitiv, lucrurile se aranjau mai bine decât mi-aș fi putut închipui. acum puteam broda orice pe seama proprietarului absent.
— Aveam ceva foarte important să-i comunic… însă numai lui personal… un comision din partea unui bun și vechi prieten al lui…
În timp ce vorbeam, priveam cu curiozitate avidă în interior, prin poarta deschisă. Era într-adevăr așa cum mi se spusese și cum întrevăzusem prin tufișuri, dar poate încă mai frumos și mai surprinzător.
În dreapta curții, o lungă terasă de piatră cu colonete ce formau o balustradă, mărgineau intrarea în grădină. Balustrada era acoperită de flori.
— Ce frumoase flori aveți pe-aici! exclamai eu. În terenul ăsta nisipos de lângă mare e mare meșter acela care a izbutit să le facă să crească… În tot ținutul, pe o întindere de zeci de kilometri, nu vezi o floare…
În timp ce spuneam acestea, grădinarul se apropiase și dânsul de trăsură. era un bătrân înalt, uscat și scofâlcit, cu o grămadă de păr alb pe cap, ca un caier de lână, cu mustățile albe și sprâncenile stufoase și vârful nasului roșu ca un mic boboc nevinovat care aștepta să înflorească… evident, grădinarul fu flatat de tot ce spuneam eu, îi vedeam zâmbetul satisfăcut și puțin vanitos, ascuns după mustățile mari albe.
— Și de-aici nu se vede nimic… spuse el. Dar cine este domnul? întrebă grădinarul pe omul mic, gras, cu care începusem vorba.
— Îl caută pe stăpân… are un comision din partea unui prieten.
Când grădinarul fu oarecum fixat asupra identității mele și mă mai întrebă dacă stau la Berck și de ce boală sufăr, îl luă deoparte pe celălalt om – care era, după cum aflai pe urmă, portarul – și vorbiră pe șoptite între dânșii câteva secunde. Vedeam că sfârșiseră prin a se înțelege și că omul gras, care la început avea o mină ostilă, dădea aprobator din cap, zâmbind.
— Bine, să-l luăm înăuntru, pronunță el cu voce tare. Și, venind spre mine:
— Vă interesează, văd, florile noastre și grădinarul vrea să vă arate grădina, dacă ați putea intra în curte cu trăsura, sau să vă dați jos și să veniți cu noi…
De dat jos nu mă puteam da, dar ca să intru în curte cu trăsura se putea, doar asta așteptam! Îmi deschiseră larg amândouă jumătăți ale porții și portarul, luând calul de căpăstru, îl conduse înăuntru. Mă aflam acum pe terasa cu balustradă, acoperită toată cu prundiș mărunt de culoare roșietică. Atunci observai că terasa e mult mai înaltă decât grădina și că pentru a scoborî exista o scară monumentală de piatră cu trepte largi și lustruite, mărginită de vase de faianță în culorile cele mai delicate din care spânzurau mlădițe de plante cu frunzele bizare, galbene sau roșietice, cu danteluri în desene geometrice pe margini.
Pentru fiecare gavanos, culoarea frunzelor era potrivită cu aceea a faianței, iar sus, în capul scării și jos, la intrarea în grădină, stâlpii de piatră care erau de o parte și de alta susțineau patru gavanoase enorme cât niște butoiașe de vin. era, desigur, cel mai splendid și cel mai armonios lucru pe care îl vedeam! Vasele erau de faianță albastră de cobalt, iar plantele din ele cu frunzele galbene ca lămâia atârnau împrejur ca o admirabilă coafură vegetală, iar contrastul dintre albastrul profund și galbenul viu al frunzelor le dădea un aspect de extraordinară finețe și un farmec nespus.
Dar asta nu era decât începutul splendidelor lucruri ce aveam să mai văd.
În orice parte îmi îndreptam privirea, întâlneam culori și forme de neînchipuită frumusețe. În fundul unei alei cu trandafiri albi, printre arcade, zării și intrarea în „castel“ care dădea tot spre terasa unde mă aflam cu trăsura. era o ușă lucrată din fier în ornamente de stil vechi, cu mici geamuri rotunde și colorate așa cum se fabricau în anumite ținuturi din Franța în secolele trecute. Totuși clădirea nu avea deloc aerul învechit.
În fața terasei, jos la picioarele mele se întindea parcul unde nu mă puteam duce cu trăsura. Dar îi vedeam statuile înconjurate de mici odăi de verdeață tăiate liniar în frunzișul des și întunecat, îi vedeam și fântâna arteziană din mijloc, și mici cascade cu apă limpede aranjate printre stânci artificiale și grămezi de flori. Era grădina pe care o văzusem adesea în vis și aproape că nu avui nicio mirare de a o regăsi atât de exactă… În tot ce vedeam regăseam nostalgia aceea din vis care la deșteptare îți lasă tristețea de a fi călcat prin locuri frumoase și abandonate, pustiitatea aceea melancolică a grădinilor extraordinare, și reveria din atmosfera aleilor splendide prin care te plimbi fără să întâlnești pe nimeni…
În diferite rânduri revenii la „castel“ și de fiecare dată mă împrieteneam cu oamenii de serviciu tot mai bine.
Într-un rând mă scoaseră chiar din trăsură întins pe cadru și mă duseră ca pe o targă, în josul scărilor, căutându-mi în parc un loc destul de ferit de vânt, însă de unde puteam vedea o mare întindere din parc pentru a petrece acolo câteva ore liniștite. Era înspre toamnă și grădina începea a se vesteji. În spirale și eșarfe de vânt, frunze galbene cu pete de sânge și rugină zburau de-a lungul aleilor. În clipele acelea, corectitudinea grădinii și susurul apei limpezi din cascade îi dădea un aer grav de nesfârșită singurătate…
Când mă întorceam la sanatoriu și mă regăseam la locul meu în sala de mâncare comună, totul mi se părea searbăd, dezolant și uscat. Vasele cu plante exotice din colțurile sălii își ridicau ca niște panașe de-o inutilă și sărmană mândrie frunzele lor rare.
— De câteva zile parcă ai dormi cu ochii deschiși, îmi spuse vecina mea de masă… îți vorbesc… și te uiți la mine și n-auzi… nu înțelegi…
Îi adusei flori și îi spusei de unde vin. Dar preferam să nu-i descriu totul și să păstrez cu o ascunsă plăcere secretă, cele ce vedeam și știam despre grădina „castelului“.
Peste câteva zile urma apoi să se întoarcă proprietarul căruia trebuia să-i transmit comisionul din partea bunului prieten, oamenii de serviciu îmi specificară și data exactă a reîntoarcerii. Pentru că nu știam însă ce fel de om este, și poate pentru că n-ar fi înțeles explicațiile mele adevărate, pe care aveam intenția la început ca să i le spun, renunțai de a mai trece cu trăsura pe-acolo. Desigur că pentru portar și grădinar dispari ția mea tocmai în momentul când puteam să vorbesc în sfârșit cu proprietarul, fu o mare mirare.
Dar cine putea înțelege că eu nu vizitasem decât o grădină întrezărită în vis și că noaptea adesea mă reîntorceam pe aleile ei splendide și pustii, plimbându-mă în tăcerea măruntului susur al cascadelor, în locul de predilecție al solitudinii mele de toate zilele?