În Elveția ajunsei a doua zi seara, pornit în zori din Paris și încărcat într-un compartiment pe care conductorul trenului avu bunăvoința de a pune o pancartă „rezervat“, exact cum punea și pentru parlamentari; era tot ce putea să facă, iar când trenul se oprea mai mult timp în unele stații se repezea să-mi aducă sandvișuri și banane, pe care mi le oferea cu toată timiditatea și stângăcia tinereței lui.
Când trenul ajunse la graniță și el trebui să mă părăsească, veni în fața ușii deschise a compartimentului meu și îmi ură „drum bun“, apoi cu o ezitare:
— Și sănătate, copilul meu, spunând aceste cuvinte se înroși până la urechi. Cred că aveam amândoi cam aceeași vârstă.
În stația de legătură unde trebuia să fiu pus în funicular, găsii zăpadă. Pentru transportul meu exista un vagon special, atașat la funicular cu ușile pe lat enorme ca la vagoanele de marfă, însă înăuntru cu banchete și spațiul la mijloc liber pentru a se putea pune targa bolnavilor.
Era, desigur, vagonul cu care se transportau și morții și unul fusese dus chiar nu de mult pentru că pe banchetă zării câteva frunze ce căzuseră probabil din buchetele de flori, iar pe jos, brad și picături de spermanțet de la lumânările familiei.
Până să mă ducă pe linia de urcare, fui condus pe diferite linii de garaj părăsite în manevră și la un fluierat scurt ne opream printre magazii ca la capătul lumii, un bec lumina slab întunericul și în albul lui dansau fulgii, căzând apoi pe câteva butoaie și lăzi de pe o estradă în fața magaziei. Erau vechi și bine cunoscute locuri abandonate, asemănătoare cu cele din orașul meu care îmi sfâșiau inima când în serile de iarnă mă plimbam pe calea ferată și ajungeam la magaziile de mărfuri, unde domnea aceeași tăcere, aceeași pustietate și aceiași fulgi cădeau cernuți în vârteje în lumina aceluiași bec anemic.
În timpul urcușului, se închiseră ușile vagonului, și nu văzui nimic afară, dar odată ajunși în Leysin, după ce fui încărcat în ambulanță, în momentul când fui coborât – pentru a intra în sanatoriu, zării dintr-odată toată valea imensă la picioarele muntelui și miile de luminițe aprinse, sticlind în întuneric ca pe un cer pământean corespunzător în totul celui cu constelații reale. Și constelațiile satelor erau în vale și pe coaste ca luminițele variate și strălucitoare de pe un pom de crăciun, încărcat cu ornamente ieftine. Când trăsei aerul în piept, simții că nu mai cântăresc nimic, era o atmosferă limpede și pură, rece și tăioasă, curată ca cristalul și ușoară în respirație ca o nouă materie atmosferică ce mă înconjura, mai mătăsoasă, mai fină și mai vaporizată.
— Iată-mă renăscut, exclamai eu entuziasmat.
Și când infirmiera sanatoriului veni ca să mă spele, să mă schimbe și să mă puie în albituri proaspete cu miros de camfor, era într-adevăr ca o nouă venire pe lume, într-o lume mai curată și spălată igienic cu alcool camforat. Era prelungirea în aer a sanatoriului și a curățeniei lui.
Când dimineața apoi, după fricțiunea pe corp cu apă rece, se deschiseră ușile și patul meu fu împins pe terasă, în fața mea se desfășura cât cuprindeam cu ochii valea Rhonului, cu fluviul ce curgea ca mercurul în soare printre culisele șirurilor de munți de o parte și de alta. În fundul văii erau sate și case, și vite și oa meni pe care îi distingeam bine în aerul limpede și le urmăream cu atenție activitatea. În marginea văii curgea în șuvoi de argint o cascadă, iar între două creste mai jos se putea vedea un pod minuscul, cât o agrafă, pe care îl traversau trenurile mici electrice negre, ca viermi ce se târau în lungime și dispăreau apoi în gaura tunelului ce se deschidea în coasta muntelui.
În satul Leysin, mai jos de clinica mea, se înșirau în soare terasele albe și roze ale sanatoriilor, pe care stăteau întinși la soare în pielea goală bolnavii osoși, în timp ce pulmonarii își făceau cura de dimineață cu perdelele trase pe terasele din fața odăilor lor ce păreau de departe – alăturate cum erau și multe și mici – un fagure de albine.
În glicinele alpine străluceau picături de zăpadă topită, iar în pădurea de brazi de lângă clinică o ușoară brumă cu vapori alburii persista printre copaci. Și totuși nu era frig, iar bolnavii stăteau la soare în pielea goală și soarele îi încălzea atât de puternic, încât transpirau și își acopereau capul cu pălării mari de paie. Eram aproape toți bronzați pe trup de soare.
— Cât e ceasul, vă rog? întrebă o infirmieră.
Și un bolnav care privea în vale cu un telescop lung format din tunuri de alamă ce intrau unele în altele, spuse „10 și 30 de minute“ continuând să se uite prin lunetă. Era un englez cu care făcui cunoștință mai târziu. Telescopul lui era atât de puternic, încât distingea cu dânsul în vale, la o casă ce trebuia să fie școală în satul acela, cadranul ceasului de pe fațadă și putea astfel spune cu ajutorul lunetei, ora exactă.
Era într-adevăr un telescop extraordinar de care mă servii și eu în urmă, în anumite scopuri. Când îl desfăceai, avea gravat în interior, cu litere caligrafice și mici ornamente florale, Constant Demoisin, Opticien du Roy și o dată, mi se pare 1753, adânc săpată în alamă. Când îl lăsam apoi din mână după ce umblasem cu dânsul și îl deșurupasem, îmi rămânea pe degete nu știu ce miros iute, puțin de mucegai și de brânză veche ca odinioară când în copilărie scotoceam sertarele și umblam cu diferite obiecte de alamă pe care le găseam acolo, mânere de uși stricate și inele pentru perdele pe care le luam pentru a face cu ele experiențe de prestidigitație după un mic tratat ce îmi căzuse în mână… Și rămâneam astfel cu telescopul în mână, la ani de distanță de valea și de soarele de acum.
În fața clinicei unde stăteam, dar mult în vale, trecea strada principală a satului și de pe terasa mea, unde stăteam întins în patul cu cearceafuri strălucitoare la soare, puteam vedea trecătorii minusculi și strada toată pavată cu pietre cubice. Chiar în dreptul sanatoriului era o gură de canalizare cu un enorm bolovan prăvălit deasupra și privirile mi se opreau întotdeauna la piatra aceasta. Era ca un punct într-o frază, priveam, priveam în vale, pe stradă, brazii, apoi reveneam la piatră, punct și tot așa de la capăt. Mi se întâmplă chiar ca să citesc, apoi să închid cartea și să privesc în jos la bolovan, „punct“ îmi spunea piatra. Era încheierea firească a lecturii și, cu timpul, a tuturor acțiunilor mele.
În unele zile bolovanul căpăta o importanță extraordinară. când trebuia, de pildă, să vină doctorul la viza săptămânală, îmi promiteam că odată vindecat să mă duc până la piatră și să mă așez pe dânsa câteva secunde, pentru a mă pătrunde bine de faptul că umblu și că depinde numai de mine să ating piatra aceasta pe care o priveam din depărtare de atâtea zile, cu disperare. „Când va fi ziua aceea? când va fi?“, mă întrebam și priveam piatra cu aviditate, „când voi putea să mă servesc de picioarele mele pentru a merge s-o ating?“. Și astfel ea deveni pentru mine ca un simbol al vindecării, mai mult chiar ca un semn al realității că sunt vindecat, iar dacă cineva m-ar fi întrebat ce voi face în ziua când voi umbla, dacă voi pleca acasă de exemplu, ori dacă mă voi întoarce la Paris, aș fi răspuns cu repeziciune și fără nicio ezitare:
„Mă voi duce ca să ating piatra“.
Ei bine, deși tratamentul meu rămânea mereu același și credeam că voi mai sta imobilizat în pat, e drept, fără ghips, încă mult timp, spre extrema mea surprindere, doctorul îmi spuse ca să încep să umblu, deși aveam o plagă deschisă, încet, și astfel se făcu că putui atinge piatra cu mult înainte ca să fi crezut posibil aceasta.
În ziua când ajunsei cu plimbările mele până la piatră, fui extrem de obosit pentru că făcui un efort ca să ajung acolo și drumul, care din pat mi se părea scurt, era în realitate destul de lung, mai ales prin cotiturile pe care le făcea în dosul caselor ce-mi ascundeau în vale întortocherile acestea. Când atinsei dar bolovanul, abia de-mi mai țineam respirația și de jos de unde mă aflam privii spre clinica și terasa mea, cu o privire ce ar fi vrut să fie orgolioasă, însă care nu era decât obosită.
În ziua aceea pusei pe seama oboselii faptul că nu resimțeam nicio senzație deosebită în momentul când mă aflam pe piatra unde în atâtea ore de reverie dorisem cu pasiune ca să mă aflu. În zilele următoare însă fu același lucru, aerul era uscat în jurul meu, totul era simplu și normal, eram obișnuit cu faptul că umblu și nu puteam pompa din aer o exaltare care nu mă cuprindea. Toată dorința mea era acum descărcată de intensitatea ei ca un acumulator ce nu mai poate servi la nimic, eram tot atât de cenușiu în mine însumi ca și asfaltul pe care călcam și tot atât de tern, fără rezonanță.
Era pentru mine încă o verificare a certitudinii că nu trebuia niciodată să aștept nimic. Toată realitatea este la dispoziția mea cu condiția s-o aspir profund și s-o expir în același moment, fără planuri și fără iluzii.