Îmi era suficientă amintirea… dar îmi fu dat ca să mai revăd în primăvara următoare fântâna arteziană în fundul desișului de verdeață din drumul de lângă castel. Dar întâmplarea care mă ducea acolo de data aceasta era prea tristă și dureroasă pentru ca revederea aceea să fie și prilejul unei bucurii.
Pentru că îmi revine acum în minte și acest dramatic episod din viața mea de bolnav și pentru că el este legat de sentimente omenești și profunde ce m-au lăsat mult timp sub povara impresiei ce mi-au produs, îl voi povesti în detaliu.
În zilele ploioase de toamnă, bolnavii din sanatoriu stăteau cu toții înșirați pe o terasă de piatră de unde puteau vedea grădina și, în față, clădirea masivă, de stil greoi, a unui hotel. Erau zile umede, pline de apă, scufundate în ploaie, răvășite de vânt și acoperite de nori ce veneau mereu dinspre ocean, nori subțiri și informi, cenușă pe fondul de cenușă al cerului, gonind ca niște păsări de fum spre interiorul ținutului.
În dosul hotelului din față se înălța coșul unei fabrici și când se lucra și ieșea fum pe dânsul, clădirea hotelului cu ferestrele mici și regulate, cu silueta lui lunguiață, lua aspectul unui vapor ancorat în ploaie, gata de plecare. În capătul aleii care ducea spre stradă, poarta cea mare rămânea întotdeauna deschisă și câte un câine lățos și rebegit, din stradă, cu blana mototolită de apă, atârnând în smocuri murdare și lipite împreună, venea să adulmece tufișele din grădină și coloana de ciment de imitație antică, din mijlocul unei peluze, unde se oprea de predilecție și ridicând o labă, adăuga umezelii ploii și revărsarea unui firișor de umezeală proprie.
Cu păturile până la gât, bine înveliți, bolnavii „luau aer“ și clănțăneau de frig. Pentru că trebuiau să ție mâinile la căldură, nu puteau ceti și atunci se legau între dânșii conversații în ton scăzut, lungi discuții despre tot felul de chestiuni care, de altfel, în situația lor de „alungiți“ și de imobilizați în ghips, cum erau, nici n-aveau cum să-i intereseze.
Erau astfel unii care discutau despre curse de cai, alții despre „aviație“. În special „aviația“ era un subiect de predilecție și era destul de interesant de ascultat părerile și planurile lor extraordinar de bine documentate, demne de adevărați ingineri și exacte până în cele mai mici detalii studiate în revistele și tratatele de specialitate de care odăile acestor zburători închiși în ghips erau pline. eram socotit în mijlocul acestor „aviatori“ ca un neinițiat ce nu se ocupă de lucrurile serioase și importante din lumea asta. Pentru micul meu prieten pe care mi-l făcusem pe terasă, era un mare subiect de mirare această ignoranță a mea.
— Se poate, domnule, să nu vă interesați de acest mijloc de locomoțiune care a intensificat legăturile dintre ținuturile cele mai îndepărtate și a suprimat distanțele?
Îmi plăcea să regăsesc astfel, cu un zâmbet de amuzament, formulele pe care le recita cuvânt cu cuvânt după articolele din gazete. Era un băiețaș vioi, cu ochii mari căprui, cu un păr strălucitor de negru, aproape cu nuanțe albastre, cu mâini albe și fine, mâini de bolnav, dar și de artist. Îmi plăcea mai ales asta la dânsul faptul că desena, și că avea apucături de-o finețe și de-un rafinament ce dovedeau într-însul existența certă a unui temperament artistic.
Îmi amintesc de două mici întâmplări care îmi relevară gusturile lui și spiritul lui de observație. Într-o zi, vrui să-i fac un dar și îi adusei din oraș să aleagă între un album pentru copii cu desene de animale în culori și o carte de „Fabule“ care avea puține desene însă lucrate cu mult gust, adevărate gravuri de artă, și tipărite pe-o hârtie aleasă. Își alese volumul cu „Fabule“ și își explică preferința:
— Acesta-i lucru de maestru, gravuri lucrate cu acid pe plăci de cupru și mult mai greu de executat decât caricaturile astea vopsite pe care mașina le tipărește ușor… la repezeală…
Și avu un gest comic spunând „la repezeală“, învârtind ca o morișcă și rășchirând mereu brațele pentru a imita mersul mașinii care la fiecare învârtitură dă drumul câte unui exemplar.
Și a doua oară fu în sala de așteptare a sanatoriului. Eram amândoi acolo, întinși pe cărucioarele noastre, când eu scosei de sub pernă o cutie de țigări străine.
— Exact nuanța peretelui! exclamă micul meu prieten.
Într-adevăr, cutia era de-o culoare roză, uimitor de asemănătoare cu aceea a tapetului din sala de așteptare. Era un amănunt neînsemnat, însă pe care nu-l observasem până atunci, deși mă servisem de cutia de țigări de multe ori, în aceeași sală de așteptare.
Pentru prietenul meu, observația aceasta nu putea fi decât un reflex al firii lui artistice și al secretelor lui structuri intime, un fel de reacție asemănătoare cu aceea a unei mașini care asortează obiecte de aceeași mărime.
Îi spuneam familiar Boby, așa cum îl numeau toți în sanatoriu, însă dacă îl întreba cineva cum îl cheamă, răspundea grav, Robert Vanderkich, din Belgia, însă și pronunța flamand, cu un accent special al vocii, acest calificativ de „flamand“ pentru a nu i se spune cumva că e belgian, apoi își scutura părul cu un mic gest mândru.
Zilele trecute am regăsit, printre hârtiile mele, o schiță cu creionul, unde a încercat să-mi facă portretul. Este pentru mine o mare nedumerire că n-am văzut, atunci când l-a făcut, câtă siguranță de meșteșug poseda băiețașul acesta care nu luase lecții de la nimeni. Cert, trăsăturile sunt nesigure și pe alocuri lipsite de exactitate, însă aspectul desenului în ansamblu, ca și modul de a-l „compune“ dovedesc mari și veritabile însușiri ce depășesc diletantismul unui copil care se distrează zmângălind hârtia. Este, de altfel, și părerea unor persoane competente, pictori de profesie, care au privit îndelung această schiță și au fost cu totul uluiți când le-am spus vârsta autorului.
Îmi pare rău că nu voi putea niciodată reproduce acest desen și asta din cauza hârtiei pe care este executat. Toate desenele, Boby le făcea pe foile de „agendă“ aduse în dar de o mătușă a lui din Paris, care avea grijă când făcea cumpărăturile în marile magazine să capete și câte un astfel de volum cu coperțile cartonate și cu foile împărțite în rubrici ca un registru. era destul loc de desenat pe foile albe, însă fiecare schiță era străbătută fie de liniatura coloanelor, fie de reclama ce era tipărită pe fiecare pagină și astfel se face că desenul meu, în afară de semnătura Robert Vanderkich, mai conținea și o reclamă pentru solduri de albituri, care îmi brăzdaseră fruntea în tot lungul ei.
Era bolnav destul de rău, avea un genunchi atacat astfel că stătea pe jumătate ridicat pe „gutieră“ însă mai avea și fistule, destul de neplăcut plasate pentru un copil de vârsta lui, și purta un bandaj voluminos la organele sexuale, ceea ce îl expunea – am aflat-o pe urmă – la râsetele și glumele feroce de amare în inconștiența lor naivă, ale camarazilor lui, seara, în dormitorul comun.
Când veneau brancardierii să-l ia la „pansament“, își găsea întotdeauna de lucru și îi implora să mai aștepte câteva minute ori să ia pe „altul“, iar când vedea că nu mai era nimic de făcut și că trebuie să fie dus la clinică, își strângea cu resemnare în geantă cărțile și hârtiile, și murmurând mai mult pentru sine, cu un ton serios de om mare printre dinți „merde!“, le spunea brancardierilor că pot să-l ia.
În diferite rânduri am fost duși împreună la „pansament“, însă de fiecare dată intram la rând înaintea lui. Într-o zi totuși, el fu luat cel dintâi și cum, pentru a fi mai aproape, eram cu căruciorul pe coridor în fața sălii de pansamente, putui să-mi dau seama de îngrozitoarele dureri pe care le îndura bietul băiețaș. Îl auzeam țipând, horcăind și plângând sălbatec, iar la anumite momente țipa atât de strident și de disperat, încât părea că la capătul țipătului va expira pentru totdeauna. În anumite momente, îngrozitoarea sonerie electrică cu care erau chemați brancardierii izbucnea și dânsa, și țipetele din sală împreună cu sinistrele declanșări ale soneriei îmi dădeau impresia că mă aflam într-un loc de cumplite torturi, unde condamnații erau chinuiți sistematic, în odăi antiseptice, de către infirmiere cu șorțuri albe și doctori cu mănuși de cauciuc până la cot.
În după-amiaza aceea îl întrebai de ce țipă atât de tare.
— Ce ai? ce-ți fac? te omoară? Pentru un băiat mare ca tine e puțin rușinos să nu poată îndura un pansament…
Însă regretai imediat aceste reproșuri.
— Mă silesc să tac – răspunse el – dar nu pot, simt că înnebunesc… ce vrei? Îmi toarnă eter curat pe testicule…
Și spunând aceasta avea o mină serioasă și matură care arăta că își dă seama că astfel de lucruri nu sunt nicidecum rușinoase.
În toamna aceea lucrurile păreau, de altfel, că se agravează, îl luau acum mai des la clinică și seara intra în dormitor de pe la cinci, pentru că avea febră mare și nu suferea lumina zilei. În timp ce toți micii lui camarazi mai stăteau pe afară și se jucau zgomotos de la că rucior la cărucior, el rămânea închis în semiobscuritatea dormitorului, cu perdelele trase, singur și tremurând de febră, cu obrajii arzători și mâinile înghețate, dârdâind și transpirând, când complet rece, când fierbând de căldură, ascultând amețit, în ușoara zumzăială a febrei ce-i umplea capul, ecoul țipetelor și al discuțiilor pline de voioșie ale micilor lui prieteni care mai rămâneau încă pe terasă până la ora mesei.
Într-o zi, doctorul lui hotărî că trebuie să-l opereze și chemă telegrafic pe tatăl băiatului. Când acesta veni, se mai făcu o nouă consultație cu același rezultat și se hotărî ca intervenția să aibă loc peste câteva zile. Până atunci, tatăl băiatului îl scotea în fiecare dimineață la plimbare „până la mare și înapoi“, împingând el însuși căruciorul. Când se întorcea, dacă era destul de devreme și nu se servea încă masa, rămânea pe terasă la aer împreună cu ceilalți bolnavi. chiar în prima zi fu astfel, și Boby se grăbi să mă prezinte tatălui său, căruia desigur că îi vorbise despre mine și de prietenia care ne lega, deoarece acesta îmi mulțumi pentru atenția pe care o acord fiului său. Eram confuz și îi explicai că are un băiat vioi și talentat a cărui conversație poate constitui o adevărată plăcere pentru cineva care își dădea osteneala de a sta de vorbă cu Boby. Era extrem de măgulit și zâmbea mereu cu toți dinții lui știrbi, a căror resturi în gingii erau îngălbenite de tutun.
Era cultivator, un om robust și spătos, cu părul cărunt și mustăți albe, cu o ceafă solidă și roșie tăiată de mici cute ca de încrustături de cuțit, un adevărat grumaz de animal voinic, trăit în aerul tare de țară care-i tăbăcise pielea. Când se ridica în picioare, cărucioarele noastre îi ajungeau până la burtă, iar când împingea pe acela al fiului său cu mâinile lui groase și bătătorite, se vedea bine că asta era treaba cea mai ușoară pentru dânsul, care era obișnuit să împingă mașini mai grele pe câmp. Tot timpul fuma țigări groase, galbene, din tutun ordinar învelite în hârtie specială „de porumb“ și dădea drum fumului pe nas și parcă și pe urechi și pe ceafă, astfel că atunci când pufăia din țigară tot capul i se învăluia în fum gros.
Pentru operație, Boby fu luat cu o zi înainte într-o cameră de lângă clinică. Își luă „rămas-bun“ de la mine cu oarecare tristețe, dar fără să-și dea seama de gravitatea operației despre care doctorul spusese tatălui său că e destul de serioasă. În ziua intervenției nu-l văzui nicăieri pe tatăl lui. Era probabil cu dânsul acolo într-una din acele „odăi de operat“, cu ușa enigmatic închisă și complet izolată spațial și moralmente de viața care se desfășura în sanatoriu. Peste câteva zile aflai de la infirmiere, cu oarecare dificultate, că operația lui Boby reușise, dar că îi merge prost. Era o formulă diplomatică obișnuită în sanatoriu pentru a exprima în mod ocolit, dar ridicol, că bolnavului îi merge rău de tot.
În fine, într-o după-amiază, îl zării pe coridor și pe domnul Vanderkich care veni la mine. Era agitat și foarte amărât, după cât văzui. Îmi spuse imediat că Boby avusese o hemoragie la „părțile joase“ și că pierduse prea mult sânge pentru a putea lupta împotriva bolii. În plus, avea mereu febră, iar pansamentele erau insuportabile, deveniseră atât de dureroase, încât Boby nici nu mai putea țipa, de extenuat și crispat de suferință cum era. Cu ochii închiși, lăsa doar să-i curgă saliva din gură și chițcăia ca un șoarece fără încetare. Într-o zi se întâmplă chiar și ceva mai grav, durerea îl făcu să urineze în neștire…
Toate acestea dl. Vanderkich mi le povesti repede și nedeslușit – avea, desigur, o imperioasă nevoie de a se împărtăși cuiva, însă în același timp era și grozav de grăbit. În momentul acela aștepta pe doctor să iasă dintr-o cameră și să-i comunice că omul pe care îl căutase în oraș pentru a furniza sânge pentru o transfuzie lui Boby era plecat pentru câteva zile, la țară, și să-l întrebe pe doctor ce rămâne de făcut.
— Și unde e plecat, zici? întrebă doctorul, iar dl. Vanderkich îi spuse numele satului.
— Ei bine, e aici în apropiere, spuse doctorul, într-un ceas cu o trăsură ești acolo și îl aduci, uite, de pildă, te-ar putea conduce acolo dumnealui, și arătă spre mine.
— Bineînțeles! exclamai. Putem porni chiar acum și până la prânz suntem înapoi cu omul de care avem nevoie.
În același moment îmi adusei aminte că acolo se afla „castelul“, unde fusesem înainte cu câteva săptămâni și pe unde nu mai dădusem de atunci neștiind ce să spun proprietarului. Puteam foarte bine să întâlnesc acum în sat pe portar sau pe grădinar și să mă aflu în situația destul de proastă de a nu-i putea ocoli. Dar ce era eventuala mea situație neplăcută pe lângă gravitatea faptului care mă ducea în satul acela? Și înecai scurta mea ezitare într-un noian de reproșuri interioare…
În trăsură, dl. Vanderkich se instală pe scăunel lângă mine și aprinse una din țigările lui groase din care începu să pufăie cu putere. Cu privirile obosite de nopțile de veghe, tăcut și îngrijorat, privea distrat câmpurile de-a lungul drumului și din când în când făcea câte o observație cu voce tare despre starea recoltei sau a lucrărilor agricole pe care le vedea. Există astfel de stări în viață în care deprimarea te distrează și lasă să țâșnească prin dânsa vechi obișnuințe de toate zilele. În câteva rânduri întorsei capul spre dânsul și admirându-i sănătatea robustă, aceeași întrebare îmi flutura pe buze. Pentru ce nu dăduse dânsul sânge pentru transfuzie?
Îl întrebai. Îmi închipuisem că poate sângele lui nu „se potrivește“, cum se întâmplă adesea, însă întrebarea mea îl făcu să ia o mină atât de aiurită și de schimbată, încât îmi dădui seama că atinsesem cu dânsa un punct sensibil și dureros. Se uită lung la mine și-apoi aprinse o altă țigară, rămânând mereu tăcut ca și cum n-ar fi înțeles bine vorbele mele.
Într-un sfârșit însă începu a vorbi și atunci știui că tăcerea lui de până atunci nu fusese decât o ezitare.
— Într-adevăr, puteam să-i dau eu sângele… dar vezi că… e o poveste tristă la mijloc…
În același moment intrarăm pe ulițele satului și un copil ieșindu-ne înainte, întrebarăm de adresa care ne interesa. eram grozav de curios să știu ce „poveste tristă“ împiedica pe dl. Vanderkich să dea sânge copilului, însă nu aveam timp să-i pun nicio întrebare.
Eram chiar lângă casa pe care o căutam și, ajunși acolo, dl. Vanderkich devenise extraordinar de nerăbdător. Pentru a ajunge mai repede sări chiar din trăsură cu câteva case mai înainte și cu pașii lui de animal uriaș în câteva clipe fu la ușă unde bătu violent.
Îi răspunse o bătrânică cu un șal negru pe umeri care ieși în curte.
— Ce doriți?
În câteva cuvinte dl. Vanderkich îi explică ce dorește.
— Cred că ați venit degeaba, spuse bătrânica. Îmi pare destul de rău că ați făcut atâta drum și nu veți putea obține nimic… Îl căutați pe feciorul meu, însă el zace bolnav de gripă, și a venit din Berck la mine pentru ca să-l îngrijesc eu mai bine, până s-o însănătoși.
— Puteți să-l vedeți dacă vreți, e în pat, mă duc ca să văd dacă nu doarme.
— Pentru ce să-l mai deranjăm și pe dânsul? mormăi ca un urs dl. Vanderkich. este inutil… plecăm… îmi pare rău… vom căuta aiurea…
În momentul când vrui să pornesc, bătrânica îmi făcu semn cu mâna… mă opri și îmi spuse că pentru a scurta drumul puteam să trec printr-o uliță apropiată. Era tocmai ulița de unde se vedea castelul printre tufișuri.
Când trecui însă pe-acolo, alte gânduri și sentimente mă frământau acum decât înainte cu câteva săptămâni și mi-ar fi trebuit desigur calmul de atunci pentru a simți plăcerea revederii locurilor acelea.
În trăsură, lângă mine, dl. Vanderkich nu înceta să mormăie și să se lamenteze.
— Ce mă fac acum? În tot Berckul, ăsta singur dădea sânge. Și acum iată-l bolnav… Și ceasurile trec… Și lui Boby îi este poate mai rău… Și eu trebuie să asist la toate acestea neputincios cu brațele încrucișate, fără a putea ajuta cu nimic. iată ce este cel mai dureros, să știi că ai fi putut fi de folos cuiva, copilului tău, și că o întâmplare cu totul stupidă îți leagă brațele.
Își trecu mâna peste față, apoi scoase o batistă mare albastră cu picățele cu care își șterse ochii. Ei da, plângea și era destul de dureros să vezi plângând pe omul acesta voinic cu umeri lați și grumaz de taur, plângând ca un copil.
Într-un sfârșit se stăpâni și printre suspine, putui afla cauza acestei disperări.
— Ți-am spus, e o poveste tristă, mai mult stupidă decât tristă. Știi, desigur, că în timpul războiului au fost regimente întregi trimise în misiune pe frontul oriental. Eram și eu caporal într-un astfel de regiment și am făcut războiul în jurul Salonicului, unde am rămas până la armistițiu… ce trai bun duceam! Și tocmai traiul ăsta prea bun a fost cauza tuturor relelor, pentru că aveam bani cât vroiam, și ne îmbătam ca porcii și apoi mergeam prin bordeluri până dimineața… Într-unul din bordelurile acelea m-am îmbolnăvit, și bolnav am rămas… ah! o noapte de beție și de dragoste și apoi o viață întreagă pătat… cu sângele „putred“ pentru totdeauna. când m-am întors acasă, Boby avea trei ani și nu prea mă cunoștea, pentru că îl lăsasem la plecare micuț, de câteva luni… la sân încă… Și iată că acum mă întorceam și nici nu puteam măcar să-l sărut… iar acum e încă mai rău, că e pe moarte și nu-l pot ajuta.
Își trecu iar mâna peste față și rămase cufundat într-însa, tăcut și suspinând înăbușit din când în când.
Era destul de prost că nu-l adusesem pe omul care dădea sânge; doctorul păru foarte îngrijorat.
— Și e urgent, înțelegi, urgent… îi spunea mereu cultivatorului care, cu privirile umede, nu știa ce răspuns să bolborosească.
Într-un sfârșit, soția unui bolnav din sanatoriu, aflând că trebuie sânge pentru o transfuzie, se oferi să-l dea dânsa. Era infirmieră într-un spital din Paris și mai dăduse sânge.
În aceeași după-amiază, târziu, pe la orele cinci se făcu transfuzia și Boby se simți puțin mai bine…
Și astfel muri în aceeași noapte, cu durerile calmate și cu sentimentul unei mari liniști.
Îmi rămâne de la dânsul desenul pe care mi l-a făcut și, într-un anumit fel, și amintirea revederii „castelului“ în ziua în care a murit, amintire atât de nostalgică și plină de tristețe, încât niciodată nu mai trecui cu trăsura prin satul acela.