Îmi amintesc că la sfârșitul unei plimbări cu trăsura, auzii în odaia vecină un schimb de cuvinte aspre și vociferări cu ton iritat între directorul hotelului care țipa și o bolnavă ce protesta mai mult gemând decât vorbind. Era greu de distins ce vorbeau, însă când directorul fu pe pragul ușii deschise, se auzi distinct prin coridor:
— Vă dau verigheta… că tot nu mai am ce face cu ea… – spunea femeia.
— Și ce vrei să fac eu cu dânsa? întrebă directorul. Pune-o d-ta amanet undeva.
În fine, când ușa fu închisă și femeia rămase singură, întinsă pe gutieră, începu ca să geamă din nou, mormăind printre suspine.
— Ah, mârșav sirian, mârșav negustor de mărgele, banditule… și tot felul de imprecațiuni îi ieșeau din gură, desigur toate la adresa bărbatului ei, pe care îl văzusem într-un rând în sanatoriu să-și vadă soția, și care era sirian, după cum aflasem atunci.
Într-adevăr, împotriva lui gemea bolnava, care de câteva zile nu mai scoborâse în sala de mâncare. Și prin cameristă aflai că bărbatul ei o părăsise, că trăia cu alta la Paris și că nu-i mai trimisese pentru sanatoriu bani de aproape două luni de zile. Era ceva de neînchipuit pentru directorul sanatoriului ca un bolnav să nu plătească și desigur că ar fi conceput cu sânge rece vreo operație extraordinară a unui bolnav căruia, de exemplu, i s-ar fi tăiat intestinele, decât ca un bolnav să părăsească sanatoriul fără să plătească.
Era pentru dânsul mult mai extraordinar și mai monstruos acest fapt care nu-l lăsa să doarmă noaptea, în timp ce operațiile și țipetele de durere ale bolnavilor îl lăsau ca să sforăie foarte liniștit. Pentru soția sirianului, știuse el oarecum dinainte cu vreo câteva săptămâni că nu mai are bani și acum își mușca degetele că o lăsase în sanatoriu „să mănânce și să bea“ încă la atâtea mese.
În ultimul moment însă deveni sever de tot și dădu ordin ca să n-o mai coboare în sala de mâncare și să i se aducă mâncare în odaie, iar mâncarea din odaie consta în ceașca cu ceai dulceag pe care i-o încălzea camerista în odaia ei și două cornuri vechi, hrană împotriva căreia bolnava nu protesta, și nici nu vorbea de dânsa. În Berck avea niște prieteni și aceștia îi aduceau după masă cârnați, banane și câțiva biscuiți pe care îi ronțăia cu vădită satisfacție. În orice pensiune s-ar fi dus, ar fi trebuit să plătească dinainte, pentru că era obiceiul ca proprietarul să întrebe la clinică care era cauza că bolnavul o părăsea și apoi Berckul era destul de mic pentru a se afla îndată o poveste ca aceasta.
În sanatoriu nu putea rămâne și de plecat nu putea pleca. Era una din situațiile acelea într-adevăr disperate care parcă n-au soluție. Și bolnava aceasta trebuia să mai rămână în ghips, imobilizată, mulți ani. În fine, o soră de-a ei care lucra croitorie la Paris veni s-o descurce și aduse cât putu, desigur puțini bani, economiile ei, poate luați cu împrumut, și în niciun caz suficienți pentru a achita toată nota de plătit. Erau totuși bani buni și directorul avu un rest de omenie și o lăsă să plece. Când mă întorsei în odaia mea, într-o după-amiază, odaia de-alături era goală, bolnava plecase în timpul prânzului. Unde anume însă, nu știam.
Câteva zile după aceea întâlnii pe o prietenă a ei și o întrebai unde se află.
— Este la sora ei, stau acolo la Paris amândouă, în aceeași odăiță, una în pat, alta pe picioare, și lucrează amândouă croitorie.
— Și cum a plecat la Paris, cu ghipsul, pe gutieră?
— Eh, asta a fost cam greu, în tren a stat pe bancheta întinsă, însă pentru a se urca în tren, pentru a scoborî la Paris și apoi pentru a urca scările la sora ei, a trebuit să se ridice și să umble, ajutată de oameni…
Putea astfel să compromită tot tratamentul, dar n-avea altceva de făcut.