Samsun, 6 August
Înainte de prânz primim o vizită neașteptată.
Un domn bătrân, corect îmbrăcat, se urcă pe punte și ne salută respecuos; într‑o mână își ține șapca lui rusească și în alta o cravașa de trestie de mare.
E un colonel rus de cavalerie în retragere.
Îl poftim în careu. Începe a ne spune, într‑o franțuzească stricată, câtă simpatie are pentru Români: a făcut campania din 77, ne cunoaște foarte bine țara și obiceiurile, ne știuse și limba, dar a uitat‑o; i‑a mai rămas numai două cuvinte pe care le repetă într‑una, cu deliciu: vin Tragașani!… ah!… vin Tragașani!…
Atunci schimbăm berea, cu care îl tratasem, pe vin… și limba musafirului nostru se desleagă; exploziile de simpatie devin din ce în ce mai dese și mai puternice.
Ca să ne arate câtă dragoste are pentru Români ne spune o dovadă pentru a ne bucura pe toți; pe moșiile sale din Caucaz nu are decât Români – noi ascultăm mirați – da, și‑a stabilit o colonie întreagă, vreo câteva sate românești din Basarabia. Și mulți proprietari bogați au adus oameni tot deacolo.
Guvernul rusesc, continuă el, îi are pe toți în grijă; iată puteți vedea: soldaților care pleacă din Basarabia trimiși la trupele din Siberia, departe până la hotarele Chinei, le dă pământuri acolo; ei nu se mai întorc, și familiile lor, duse de guvern pe cheltuiala sa, sunt stabilite spre Manciuria, unde le dă pământuri întinse și bogate… îi are pe toți în grijă guvernul rusesc!…
Paharele se golesc, discuția se încălzește, fără să știm alunecăm în chestiuni naționale și de politică străină.
El ne asigură mereu că tare mult ne iubește, dar să nu ne supărăm că‑i sincer, el vorbește drept, așa‑i e felul său – nu‑i place de loc cum ne purtăm, după atâtea binefaceri din patea Rusiei… nu, nu stă frumos, zău că nu… oricum, tot creștini ortodocși ca și ei… nu, nu stă frumos.
La început noi voiam să‑i explicăm, văzându‑l însă așa de sincer și încredințat l‑am lăsat mulțumindu‑ne a‑l asculta interesați. Nu‑i vorbă că mai interesați îl priveam cum rădica ușor paharul, căta lung în zare la limpezimea vinului, și dintr‑o dată îl răsturna pe gât, apoi își sugea buzele subțitate și clipea nervos din ochii lui mici, albaștri‑tulburi care‑i luceau printre gene.
Și‑i lăsăm tot timpul să‑și stingă focul care‑l ardea în chestiunile politicei înalte; și noi îl ascultăm în liniște – să‑l întrerupem oricum nu stă frumos… e în casa noastră, ș‑apoi vinul, deși ușor la băut, e însă bun și vechiu.
Soarele ca focul ardea în miezul zilei când am debarcat pe mal în port.
După câți‑va pași am putut observa ca orașul acesta are o înfățișare ceva mai europenească. Ne oprim în răscrucea a doua străzi largi, pavate cu lespezi mari de piatră. În dreapta se înșiră un rând imens de bolți – e un bazar oriental.
Curioasă impresie îți produce această confuză îngrămădire de mărfuri felurite între zidurile vechi, umede și înegrite de vremuri.
Un muzeu uriaș, fără nici o rânduială. Cum ai pășit sub coperișul de piatră tăiată în bolți enorme și negre‑afumate, te prind fiori în aerul rece și umed; ca într‑o peșteră te îneacă mirosul greu de mucegaiu.
Abia lumina zilei mai poate să răsbată, și câte‑o rază caldă se furișază‑n taină de‑ncearcă să usuce dungi albe înșirate din picături de apă ce se preling cu‑ncetul pe ziduri în unghere. Și‑n hausul acesta, te amețește un zgomot vag de mii de voci într‑una, care se agită în clocot sub bolți înăbușite, isbindu‑se între ziduri c‑un nesfârșit ecou.
Trecurăm pe lângă o prăvălie cu arme. Ce curioasă adunătură de vechituri: puști lungi, un fel de șușanele cu paturi mici sculptate și încrustate în sidef, pistoale mari turcești, pumnale fine, artistic lucrate, săbii de Damasc și iatagane cu lamele curbate.
Ne oprim la o prăvălie de stofe și mătăsării. Negustorii sunt niște Greci; cu ochii lor negri, vii, ne prind învăluindu‑ne într‑o privire șireată și cercetătoare. – Adânci cunăscutori de oameni. – Dintr‑o clipă te a pătruns, și cu o siguranță uimitoare, te știe ce ești, de unde vii și ce voiești.
Întreaga prăvălie și‑o răstoarnă grăbiți numai ca să ne arate marfa; nu cere să i cumpărăm nimic, dar gura nu le tace; și laude, ademeniri și politețe curg din belșug cu cât se strâng mai mulți în jurul nostru.
În câteva minute coprinsul tot e inundat în valuri colorate de pânzeturi și stofe – o beție de culori vii împletite într‑un chip bizar în desemnuri fantastice; după capriții nespus de ciudate.
Alături e un fel de cofetărie turcească.
Stăpânul un turc, stă în fundul prăvăliei pe un scăunel și fumează așteptând liniștit să‑i vie mușterii; nici nu clipește măcar din ochi.
Îi cer apă și dulceață. El se ridică încet și cu mișcări măsurate îmi aduce un borcan mare, o lingură și un pahar, apoi se așează iar la locul obicinuit. După ce‑mi potolesc setea, voi să‑i plătesc; turcul se uită nedumerit la mine.
Eu mă mir de ce nu vrea să ia banii, și el se miră de ce‑i plătesc când n‑am gustat decât odată. N‑a fost chip să ne înțelegem. La urmă îmi spune hotărâtor: dacă‑ți place, mănâncă; dacă nu, atâta pagubă. Turcul voia să mănânc tot borcanul, și nu pricepea cum să‑mi iea plată numai pentru că gustasem.
Eșim din bazar și apucăm la deal pe drumul care duce spre cimitirul orașului. Străbăteam un cartier sărăcăcios; casele mici și simple apar prin verdeața platanilor stufoși.
Oamenii aceștia nu pun niciun interes pentru a‑și înfrumuseța casele prin care locuesc, pentru că nu stau decât foarte puțin în ele. Tot timpul sunt afară în aerul cald și dulce, în sânul naturii așa de frumoase, sub un cer limpede, la umbra unei vegetații bogate. Pe când la Nord, în frig și umezeală, sub cerul acoperit de ceață, casa e singurul cuib plăcut și cald în care omul își găsește odihnă și mulțumire după o muncă chinuitoare în luptă cu aspra natură ce i‑se împotrivește.
În drum ne minunăm privind la câțiva turci bătrâni ce stau la umbră și împletesc ciorapi. Ciudat neam de oameni. Fără să vreau, cătând la chipurile aceste tăcute și blajine, îmi vine în minte cruzimile săvârșite în măcelurile Armenilor și groaznica faimă ce acești fanatici și‑au câștigat de veacuri… aceeași mână ce poartă andreaua de împletit ciorapi, mănuește și iataganul de rătezat capetele ghiaurilor nelegiuiți.
— Unde apa e mai lină acolo‑i și mai adâncă!
Intrăm în cimitir. O grădină frumoasă pe o coastă înclinată ușor spre mare.
Cât ochii pot coprinde nu vezi decât mulțimea de lespezi mari de piatră, cioplite primitiv, și în neorânduială înfipte în pământ.
Cărările înguste ce șerpuesc în zare se perd printre morminte, și pacea sfântă a morței domnește pretutindeni, iar chiparoșii triști jălesc de cine știe când mormintele închise, de multă vreme poate căzute în uitare…
Pe locurile unde se văd coloane rupte și lespezi mari trunchiate, arată că pământul acolo ține închisă cenușa celor cari au fost răpiți de lume în floarea tinereței.
Străbatem tot cimitirul în lung și ne oprim la ușa unei giamii, căci tocmai este ora de rugăciunea serii. Și în mijlocul acestei tăceri desăvârșite începe să răsune chemarea repetată a unui muezin de sus din minaret. Nu înțeleg ce spune, îl văd cu brațele întinse cum chiamă credicioșii, cu glasul plângător și plin de pietate.
Urcăm cele câteva scări de piatră; la ușă ne lăsăm bastoanele și intrăm înăuntru. În momentul în care pășesc pragul un fior scurt îmi fulgeră prin trup: înăuntru e rece, tăcere adâncă și aproape întuneric. Cu o singură privire coprind tot golul tainic al acestui locaș de rugăciune.
Vre‑o două raze slabe pătrund prin geamuri mici și poliesc o parte din zidul afumat; zugrăveala pereților e ștearsă, abia se mai cunoaște o urmă colorată de linii ce se tae în felurite și mistice desemnuri. Inscripții încâlcite rămase întrerupte de mozaicul căzut din locul unde fusese înfipt odată cu rară dibăcie de o mână omenească.
La glasul chemării de la templu s‑adună credincioșii, și pe măsură ce ajung își lasă papucii în rănd la ușă și încet pășesc tăcuți, cu ochii în pământ, cu picioarele goale pe dalele de piatră rece. Trec pe lângă noi fără să ne privească, senini, liniștiți își iau locul obicinuit. O liniște desăvârșită, nici o șoaptă nu atinge sfințenia tăcerei dinnăuntru: și toți întorși cu fața în spre Meca, stau cu ochii pe jumătate închiși, perduți ca într‑un vis; un fel de meditare pioasă, ideală. Figurile nu spun nimic; nimic nu se răsfrânge din tot ce se petrece în lumea sufletului lor. Târziu începe vag un murmur de șoapte neînțelese și ei se prosternă cu fața la pământ, îndoiți de mijloc se leagănă asemenea mișcărei ce o are un om în mersul călare pe cămilă.
Aceleași intonații s‑aud într‑un amestec de glasuri stăpânite – cu toții recitează verseturi din Coran frenetic repetate în limba lui Alah; și coardele gândirei nu mai vibrează în crieri, li se topește mintea în frumusețea și bogăția frazei așa de arzătoare a poeziei sfinte – și în beția de vorbe și imagini le ard ochii în extaz și buzele în tremur repetă poezia profetului‑poet.
Amestecul bizar de însușiri contrarii e în toată firea acestui neam de oameni. Alăturea de cinste, răbdare și blândeță, găsești cruzimea oarbă, tembeli și bravi; din liniștea senină trec numai într‑o clipă la furie aprinsă.
— Moartea nu este nimic pentru că nu există, zic ei, și gata sunt oricând cu drag să‑și verse sângele când legea, patria sau padișahul cere.
Fanatic și erou, acest popor odată a minunat și îngrozit o omenire întreagă; dar azi… în decadență, o soartă tristă îl mână spre peire – e soarta ce pururi au avut‑o popoarele îmbătrânite…