Pe mare, 29 August
De trei zile suntem pe drum, spre țară.
De mult a dispărut coasta Asiei‑Mici rămasă în urmă dormind înfășurată în ceața deasă a toamnei.
Navigam numai cu pânzele. O briză răcoroasă se furișează până în fundul cabinelor; și Mircea aplecat pe o coastă, cu pânzele bombate, se duce ca săgeata pe luciul mării calme sub cerul clar, albastru. Un cârd de marsuini se întrec în mers cu noi, și‑n jocuri nebunatice se dau afund ca iarăși să apară ca scuturi argintii lucind pe fața apei.
Pe punte, toți oameni sunt veseli; ajungem azi în port… și mâini e sărbătoare…
„Să vede uscatul în prova!”, strigă cu glas tare omul din gabie.
„Constanța… Constanța… ajungem”, șoptesc cătând cu toți să prindă în zare o liniuță neagră ce joacă tremurând în aerul străveziu la orizont.
Ne apropiem de coastă.
E într‑amurg; spre asfințit ceru‑i aprins, și în lumina de purpură a sării se poliesc pe boltă norii de par lespezi de aur ca trepte înălțate. Iar soarele apune uitându‑se înapoi spre portul ce rămâne mai lucitor și mândru sub razele din urmă – așa cum îl visăm s‑ajungă în viitor —.
Din largul mării Mircea, bătrân dar mândru încă, se‑n‑dreaptă spre uscat și sboară cu pânzele întinse dorind s‑ajungă în port.
Pe sus plutește lin, cu aripele obosite, o pasăre grăbită: să întoarce spre țărm la cuib ca să se culce.
Suntem aproape. Pe cheiu se vede lumea sosită să ne‑aștepte: batistele se mișcă în aer urându‑ne bună‑venire!…
Iar flamura lui Mircea, din vârf de la catarg, răspunde fluturându‑și culorile în vânt, și în jocul ei prin aer se apleacă și se‑înalță de pare că salută pământul țării noastre…
August 1896.