Trebizonda, 8 August
La câte‑va sute de metri e ancorat un vas rusesc de răsboiu.
Abia se poate descifra numele; e scris cu litere slavone: „Kubanetz”.
E o canonieră trimisă pentru protecția creștinilor din Anatolia, în urma măcelului armenilor de curând întâmplat.
După regulamentele marinei, comandantul rus era dator să facă vizită comandantului diviziunei noastre, îndată ce‑am sosit în port; ceia‑ce rusul n‑a făcut.
De aci răceală între noi și ofițerii ruși.
După amează părăsim bordul pentru a vizita orașul.
Un barcagiu turc, cu fesul pe ceafă, cu gâtul gol și ars de soare, ne debarcă la mal.
Pe cheiul vechiu, sfărâmat de blocurile uriașe de piatră desfăcute de isbiturile valurilor, mulțimea stă adunată privindu‑ne curioasă; unii ne arată cu degetul explicând vecinilor că suntem: „Vlahica”.
Trecem pe străzi strâmte, întortochiate și murdare. Zidurile mari, înegrite și măcinate de vreme, ascund case cu nenumărate ferești ferecate cu zăbrele de fer și astupate cu perdele groase.
În centru mișcarea e foarte mare; printre șirurile de prăvălii care se țin lanț, ne mișcăm încet oprindu‑ne să privim la pânzării bogate, la pieile de bison, la magazii care gem pline cu galeți de toate formele, – un fel de papuci înalți, cu tocul și talpa de lemn. Ne minunează măestria și fineța cu care sunt lucrate obiectele în filigrane de aur și argint, estras din minele din apropiere, de la „Goumane‑Kane”.
O căldură moleșitoare; ne îneacă mirosul nesuferit care se ridică din birturile turcești unde sunt scoase în stradă frigările cu carne de berbec, ce‑și sfârâe grăsimea deasupra cărbunilor. Grămezi de legume și fructe zac pe pământ în bătaia soarelui.
Și‑n strâmtoarea acestor străzi murdare ne învârtim cu greu prin furnicarul omenesc.
Turcii tăcuți, nepăsători, își mână catârii ce pășesc triști; arabii cu chipuri frumoase, bronzate de arșița soarelui, îmbrăcați în haine largi și albe merg încet pe lângă cămilele blânde – grecii limbuți ne asurzesc lăudându‑și marfa; – armenii palizi și sprâncenați ne privesc tăcuți cu ochii lor adânci și negri; persanii, cu ochii șireți și lacomi, ne arată mândreța covoarelor moi și pline.
La vre‑un colț de stradă ne ese în cale câte o cadână strecurându‑se ușor, ca o umbră, pe lângă zidurile înalte. Și noi rămânem împietriți în loc, cu ochii țintă să surprindem din învelișul acela de stofă vișinie, care o ascunde din creștet până în tălpi, vreo minune de picioruș în papucul cusut cu fir și mărgele, sau vreo mână albă și mică împodobită cu inele de aur.
…Une‑ori ne înfioară sclipiri scânteietoare de ochi negri,adânci și pătimași, ce ard în pară sub broboada cari‑i păzește umbrindu‑i.
O mișcare deosebită se face prin mulțime; toți se dau în lături făcând loc alaiului care trece în goana cailor: e pașa cu escorta lui. El se duce să dea vizită comandantului diviziunei noastre.
Doi așchiri călări, cu armele învelite în blană de oae și prinse la spinare, cu iataganele la coapse, merg înainte în galop deschizând drumul.
După ei un turc scurt și gras îmbrăcat militărește, cu turban roș, vine pe un cal frumos rotat: e prefectul de poliție.
În urmă e o căruță fără arcuri trasă de doi cai albi; răzămat pe un maldăr de covoare stă pașa grav, posomorât, cu fesul roșu aprins, cu gherocul negru, cu peptul plin de stele și cusuturi în fir de aur.
După căruță, un rând de așchiri săltând în galop, își bat tecile iataganelor de coastele cailor înspumați, de sub copitele cărora scapără scântei din pietrele caldarâmului sunător.
Înaintea meselor înșirate în stradă, câți‑va zarafi turci stau adânciți în liniștea lor visătoare, perduți cu ochii‑n vag, înconjurați de nourașii albaștrii ai fumului ce se‑ncolăcește leneș înălțându‑se din narghilele aprinse.
Figurele lor încadrate de barbe mari, îmi aduc aminte de tipurile semite ale zarafilor pe cari îi vedeam în copilăria mea pe stradele Iașului.
Ne oprim cu toții să ne schimbăm banii în monede turcești, căci în voiaj ni se plătește solda în aur. Mulțimea de copii care urma droae după noi, acum ne înconjoară urmărind cu priviri lacome strălucirea aurului,
Câți‑va mai îndrăzneți intră în vorbă și ne servesc de tâlmaci; căci unii știu puțină franțuzească învățată în școalele celebrilor „frères jésuites” care au prins rădăcini și pe aici.
În oraș stăpânește o liniște înăbușită; nu‑i decât o lună dela cumplitul măcel al Armenilor. La fiecare pas întâlnim patrule de soldați, cu cartușierile încrucișate pe piept, cu armele încărcate, străbătând mahalalele.
Iar pe la colțurile stradelor vedem cete de copilași sdrențuiți și murdari, cu chipurile brune, slabe și ofilite, întinzând manele spre a cerși mila trecătorilor.
Acești micuți flămânzi și goi sunt victimele nelegiuitei cruzimi a turcilor; ei sunt orfanii ai căror părinți au fost uciși în timpul măcelului.
Se bat sărmanii îngrămădindu‑se ca să prindă banii ce le dăm să‑și cumpere pâne…
O bătrână armeanca ce vinde ciorapi de lână, ne istorisește pe șoptite, într‑o franțuzească stricată, toate grozăviile întâmplate.
Cum s‑au strâns turcii de prin toate satele vecine și au năvălit cu cuțitele prin casele „Kristianilor” – cum îi înjunghiau în pragurile caselor și pe scările bisericilor, – și cum își băteau joc de trupurile neînsuflețite scoțându‑le în stradă. Numai aceia care s‑au refugiat pe vasele străine, ce erau în port, au putut scăpa. Pe copii însă îi cruțau; ziceau turcii că: „aceștia vor servi mai târziu pe Alah cu credință și supunere”.
…Și bătrânei îi se îneacă glasul povestindu‑ne; abia își mai stăpânește plânsul oftând dureros; își șterge cu mâneca hainei, boabele de lacrimi ce se scurg printre sbârciturile obrazului până în bărbia‑i ascuțită.
Mă uit și cat cu ochii cercetători, să pot surprinde vreo umbră de cruzime pe chipurile atât de cuminți și liniștite ale acestor turci, ce stau așa de potoliți, așa de nepăsători, în ușile prăvăliilor.
Nici n‑ai crede că acești oameni sunt în stare să săvârșească asemenea nelegiuiri.
Ce adâncuri nepătrunse se ascund în sufletul acestui fanatic neam de oameni!
Ne întoarcem spre port. Rămân în urmă privind la cifrele turcești însemnate pe cadranul unui ceasornic, așezat sus la intrarea unei case mari.
Un bătrân așezat turcește în ușa unei cafenele, mă poftește „să stăm de vorbă” și îmi explică cum se numără ceasurile la ei, dela răsăritul soarelui, și care e diferența între ceasul „a la turca” și ceasul „a la franca”.
Îi mulțumesc cu un: „Evala Efendi” respectuos și mă scobor în port.
În zarea îndepărtată apar vasele ancorate în radă, ca niște jucării minunate împrăștiate pe fața calmă a mării.
După ora bordului e aproape de apusul soarelui, căci Elisabeta, mândră, își flutură în adierea serei flamura albastră prinsă în vârful catargului, semnal de atențiune pentru lăsarea pavalionului.
Când se împlinește ora anumită, în clipa când flamura cade ca un fulg ușor și bubuitul descărcăturei sgudue văzduhul, toți își descopăr capetele; iar corniștii încep a suna „onorul” ce se dă tricolorului român, care se lasă de la pupă încet, alunecând în jos odată cu cel rusesc.
Globul roșu însângerat al soarelui alunecă ușor după creasta înclinată a muntelui, ce despică albastrul cerului senin… După câteva clipe nu mai rămâne decât o geană roșietică ce licărește în asfințit tivind în auriu o margine a cupolei și poleiește cald vârful unui minaret al moscheei de pe bătrânul munte: „Sui‑Dagni”.
…Și acum, în pacea sfântă a serii, nu se simt decât fiorii dulci, împrăștiați de notele muzicei vaporului rus, ce îngână o rugăciune așa de tristă ca ecoul slab al unui plâns îndepărtat…