Era vecinic tăcut satul acela de pescari pierdut, departe pe malul mărei; dar mai pustiu și jalnic părea, acum spre toamnă, când se găteau și berzele să plece în lunga lor călătorie.
Nourii alergau nebuni pe bolta sură a cerului și pete negre se formau sub ei, pe marea albastră sinilie care se frământa isbindu‑se în clocot de malul nisipos și sterp.
Doi plopi – singurii în tot satul – din dreptul bisericuței văpsită în verde, se văitau îndoiți spre pământ de vântul ce mugea turbat din spre largul mărei.
În bătătura caselor tupilate sub coperișele de stuf, câteva femei cu manele strașină la ochi cătau lung, cercetător, departe în zare.
Pe întinderea nemărginită a mărei câteva puncte negre se iveau ridicându‑se pe crestele albe ale valurilor și apoi se pierdeau iar coborând în golul ce‑l făceau valurile în jocul lor nebun și zbuciumat.
Erau bărcile mici și negre ale pescarilor ce se duceau la plasele și cârligele așezate departe în mare.
Ce dimineață urâtă era în ziua aceea!
Fâlfâituri dese de aripi se auzeau din când în când: berzele își părăseau cuiburile de stuf, pregătindu‑se de drum.
După ce s‑au strâns toate înălțându‑se grămadă, una câte una și‑au luat locul la rând în șirul lung ce s‑a pornit în mers întins, plutind prin înălțime.
Numai una, o singură barză mare, bătrână, rămase jos cu gâtul întins înainte, mișcând mereu ciocul deschis.
Sta locului, privind cu ochii mari, țintă, la șirul care se perdea în depărtare, plutind ușor ca o panglică neagră, întinsă în spațiu, sub bolta cerului înourat.
Sărmana!… avea o aripă tăiată.
Mai făcu o ultimă sforțare desperată; își desfăcu singura aripă ce o avea: un fâlfâit grăbit, întrerupt, și se înălță o clipă, căzând apoi într‑o coastă pe coperișul bisericei.
Ținându‑și aripa încă întinsă, rămase acolo cu pliscul în sus, zăcând așa singură, stingheră, cătând cu jale la cei ce o lăsau…
Copiii, adunați la jocuri nebunatice în bătătura bisericei din sat, adesea o luă la țintă lovind cu pietricele sărmana pasere care zăcea părăsită cu ciocul ascuns sub singura‑i aripă; și uneori când pe deasupra trecea în sbor spre mare vreun cârd de călători, ea se deștepta și, ridicându‑și, capul, căta cu gâtul întins înainte, spre orizont departe, până ce nu se deslușea liniuța aceea neagră care se perdea tremurând ușor prin zarea plumburie din spre miazăzi…
În deltă, 1898.