Se lumină de ziuă când „Robert Fulton” se deslipi forfotând sub presiunea aburului, de lângă pontonul debarcaderului „Hudson River Line”.
Vaporul acesta cu patru punți și trei coșuri e unul din acele tipuri de vase uriașe, de o formă ciudată, care nu se pot vedea decât pe luciul fluviilor și lacurilor americane.
Împotriva curentului urcăm fluviul cu repegiune, lăsând în urma noastră New‑Yorkul înnăbușit de fum, pierdut în haos, înnecat în ceața care apasă veșnic pe umerii orașului gigantic. Din depărtare nu se zăresc decât vârfuri sclipitoare‑de sgârie‑nori, singurile cari mai pot străpunge pânza de‑neguri joase ce învălue orizontul.
Fluviul Hudson cu malurile lui înnalte, stâncoase, nelucrate și abrupte, pe cari mai trăesc unele bătrâne păduri de altădată, se aseamănă mult cu Dunărea noastră la Porțile de fier, deși Americanilor le place ca să‑l numească: Hudson Rinul american.
Întâlnim câteva remorchere mici trăgând convoiuri lungi de șlepuri încărcate cu grâne sau cărbuni.
După ce trecem de‑alungul malului Palisadelor, un părete de coloane stâncoase în cremene vânătă și roșă, vaporul, scăpat de marele curent, mărindu‑și din ce în ce viteza alunecă pe întinderea de apă revărsată ca un lac.
Mai în sus albia se strânge între maluri înnalte și păduroase.
Vaporul se oprește greoiu în cotitura scurtă a fluviului. Acostăm la debarcaderul pe care scrie: West Point.
Ne scoboram grămadă pe mal și ne rânduim în cele zece brecuri militare care ne așteaptă în fața pontonului. Mă așez între un inginer belgian și un locotenent de marina italiană.
Urcăm în pasul trăgănat al cailor, pe‑o șosea tăiată în coasta dealului acoperit de castani stufoși.
Sus ne oprim în fața școlii, pe piața de paradă.
În capul scării ne așteaptă directorul și ofițerii profesori.
Suntem conduși în sala de onoare. „Memorial Hall”, sala gloriilor și trofeelor. În țara asta nouă, în tânăra republică de negustori, te minunează îndrumarea patriotică, cultul unui trecut așa de puțin îndepărtat și a unei istorii naționale așa de scurte.
Copiii din școlile primare, la intrarea și eșirea din clase, sunt datori a saluta drapelul american, care fâlfâie în fiecare zi deasupra școlii.
În „Memorial Hall” sunt păstrate steagurile și tunurile, statuiele eroilor, portretele marilor generali americani; relicve proaspete din războiul independenței sunt păzite cu sfințenie pe rând de către generațiile care se pregătesc în academia militară.
Mă uit cu atenție la portretele generalilor americani. Tipurile aceste de militari făcuți și nu de meserie, cu pălăriile lor garibaldiene plecate pe‑o ureche, strânși parcă în tunicile lor de împrumut, generali numai la alegere și nu la vechime după anuar, te urmăresc parcă din cadrele lor aurite cu niște ochi ageri, vioi, plini de îndrăzneală și neclintiți în voința și hotărârea lor.
Un căpitan din artileria americană ne conduce prin toate salele de clasă, laboratorii și halele de gimnastică; ne dă lămuriri asupra organizației acestei școli în care republica își fasonează după sistemul ei uneltele de meserie pe care se sprijină alcătuirea apărării naționale.
West Point, căruia i se zice Gibraltarul Hudsonului, e un punct strategic însemnat; fortificația lui stăpânește navigația pe fluviu. Marele Waschington a ales anume acest loc pentru întemeeria unei academii militare.
Sunt vreo patru sute de elevi, între 17 și 22 ani. Nu se dă nici un concurs de intrare. Fiecare deputat are drept să bage în școală câte un elev din circumscripția lui electorală. Președintele Republicei are drept la zece locuri.
Întreb dacă sunt toți bursieri sau se primesc și elevi cu plată. Căpitanul îmi răspunde zâmbind: „elevii nu plătesc nimic, dimpotrivă statul plătește pe lângă toată întreținerea și câte‑o leafă de 500 dolari pe an fiecărui elev”.
Ce impresie plăcută îți face școala aceasta, departe de haosul marilor orașe, așezată sus, pe‑o coastă verde, singuratică, în mijlocul unei naturi bogate, unde respiri în plin și libertate aerul curat de apă și pădure. Încotro îți arunci privirea nu întâlnești decât aceiași tinereță sănătoasă și oțelită, figuri fragede, voioase, priviri agere, îndrăznețe, trupuri zvelte, umeri lați, piepturi bombate, brațe de luptători cu mușchi de criță.
— Metoda noastră e simplă, ne spune cu modestie căpitanul american. Gimnastica fizică o combinăm cu gimnastica morală. Pecât putem, înlocuim ideile abstracte prin simțul practic și ne încordăm puterile de a cunoaște realitatea, de a o mânui și de a o stăpâni. Deși pe mulți ne atrage educația franceză și germană, ne ferim însă de a le copia. Nu se potrivesc cu firea și mediul nostru.
Căutăm să producem just marfa de care democrația noastră are nevoe. Toți nu pot să ajungă savanți, dar trebue să iasă toți de aci oameni întregi, hotărâți și viguroși. Specializarea și selecțiunea vine mai pe urmă. Aci lucrăm să forjăm caractere, trupuri și suflete sănătoase, pregătite pentru o viața de luptă.
Ceia ce numiți d‑v. viața de cazarmă cu disciplina ei mecanică, uniformă și rigidă, noi avem foarte puțină.
Trei luni pe an elevii nu dorm pe paturi în case, stau afară în corturi, ducând viața grea de campanie. Cursurile teoretice se fac numai iarna în grupe de câte zece elevi în fiecare sală sub conducerea unui ofițer profesor instructor.
Pecât putem, facem o educație mai mult individuală decât colectivă.
„Doctorii nu pot lecui bolnavii tratându‑i în bloc, trebue să‑i caute pe fiecare separat”, adaugă căpitanul surâzând mulțumit. Pedepsele sunt foarte rari. Cele mai grave greșeli sunt minciuna și beția. Duminica repausul e obligator. Toți elevii trebuie să ia parte la serviciul religios, afară de cei cari declară în scris că sunt liberi cugetători.
Eșim în curtea școlii. În fund pe un covor verde de iarbă tunsă se încinsese o luptă înverșunată de foot‑ball. Trecem pe lângă statuia lui Kosciusko, marele erou polonez care a iubit mult locurile aceste unde se retrăsese la bătrânețe.
Pe aleiele curate, cu nisip roșu umed, sub umbra bolților de verdeață întâlnim grupe de elevi în uniformele lor bogate, în tunici‑fracuri albastre cu nasturi auriți, cu pantaloni albi călcați pe dungă. Tinerii aceștia eleganți, curtezani, se plimbă însoțind domnișoare grațioase în costume de culori deschise, în toalete de primăvară.
Locotenentul italian cu care mă aflam mai în urmă, îmi șopti trăgându‑mă de mânecă:
— Nu‑ți pare curios ce vezi?
Mă rog, ce‑i aci: școală militară sau pension de domnișoare? Ori la aceiaș școală învață și băeții și fetele?
Cine or fi oare persoanele astea?
Intrăm în bibliotecă, o sală imensă cu o cupolă minunat lucrată.
Câțiva elevi stingheri stau aplecați pe pupitre cu cărțile dinnainte. Mai multe părechi, elevi și domnișoare, stând pe aceiași bancă alături, citesc jurnale. Observ o blondă fragedă, o gingașă miss, subțirică și vioae, șezând băețește pe o masă, cu picioarele răzămate de speteaza unei bănci; în fața ei, în picioare, un elev o servește întorcând foile unei reviste ilustrate. Eșim de aci și mai nedumeriți. În mintea fiecărui dintre noi se frământă aceiași întrebare la care ne ferim să cerem răspunsul cuvenit.
În sfârșit italianul se hotărăște, dar o ia mai pe departe.
— Mă rog, la d‑v. azi e sărbătoare?
Căpitanul american răspunde scurt:
— Da!… e Joi. Duminica și Joia nu se învață; azi e flirt!…
— Cum adică?… se oprește italianul întrebând surâzător.
— Da, domnilor, răspunde serios căpitanul american, la noi în programul analitic al școalei e prevăzut și acest curs. Vi se pare curios sistemul nostru de educație așa de natural?
— Aceste domnișoare, care le vedeți aci, sunt din cele mai bune familii venite în viligiatură.
— După cum v‑am spus, la noi intră elevi din toate colțurile țării și din toate păturile sociale; ofițerimea nu reprezintă numai o anumită clasă. Pentru a fasona toate aceste deosebite elemente pentru acelaș fel de a se prezintă în lume, am găsit că cel mai bun sistem este influența femenină. Statul a făcut aici în apropierea școlii oteluri și vile, alcătuind o frumoasă localitate de viligiatură. De două ori pe săptămână lumea ne vizitează școala, ia parte la seratele noastre, asistă la parăzi și uneori la exerciții.
— E frumos, – dar, întreabă unul dintre noi, acesta nu împiedică mersul școlii? Nu se întâmplă uneori ca să se stabilească legături prea strânse?
— E adevărat că multe prietenii cari se leagă aici, mai târziu când elevii ajung ofițeri, se transformă în căsnicii și… credeți‑mă, că sunt dintre cele mai fericite, căci tinerii, au avut vreme de a se cunoaște îndestul de bine.
— După cum vedeți, aci avem aer curat și o poziție încântătoare. S‑o luăm pe aleia din dreapta să vă arăt ce priveliște splendidă se deschide deasupra fluviului.
În capătul aleii, pe o tăbliță prinsă în coaja argintie a unui bătrân mesteacăn, era scris cu litere mărunte: „Flirtation Walk”.
La fiecare pas întâlnim plimbându‑se perechi vesele, surâzătoare. Ei ne salută scurt militărește cu mâna la cascheta purtată pe‑o ureche. Ele ne întâmpină cu‑n morning grațios privindu‑ne drept în față.
Nici o umbră de sfială nu poți surpinde în ochii lor albaștrii senini.
În drumul nostru, pe sub bolțile de tei în floare, simțim plutind parcă în aerul îmbălsămat farmecul tinereței pline de sănătate și voioșie. Câte o undă de vânt răcoritor, clătinând coperișul de frunze deasupra capetelor blonde, răsfiră în aer fluturând nebunatic șuvițe de păr auriu ca spicul de grâu, sau roșu închis cum e arama. Pe malul abrupt, într‑un pavilion, lucrat cu îndrăzneală deasupra unei râpi stâncoase, o pereche admiră priveliștea deschisă în valea Hudsonului.
El o ține de mijloc să nu cadă; ea sglobie, în picioare pe parapetul balconului, se apleacă pe marginea prăpăstiei ca să vadă până în fundul râpei, unde valurile frământate în spume scobesc piciorul stâncii goale, cenușii.
Ca să nu‑l tulburăm, ne oprim mai departe de pavilon, când ea își întoarse capul și ne privi cu ochii albaștri, umezi.
— Poftiți, poftiți!.. de aci e o vedere splendidă… numai să vă țineți bine. E amețitor de frumos! Și râzând zgomotos se sprijini de umerii tânărului pentru a coborî de pe parapete într‑o săritură ștrengărească.
Jos, la picioarele noastre, apa curgea lin, cu pete de‑o culoare bronzată. În adânc se oglindea tremurând stânca despicată și roasă de umezeală. În depărtare vederea îmbrățișa toată valea adâncă a fluviului, care‑și mlădia albia sclipind sub razele soarelui. În zare tremură o pată luminoasă. Era orașul Albany, pe Hudson în sus, unde trebuia să ajungem înnainte de asfințitul soarelui.
— William, adă un binoclu să poată vedea domnii mai bine!
Și tânărul o luă la fugă pe alee, grăbit să ne servească.
— Am auzit că plecați, miss Ellen? o întrebă căpitanul american.
Eu? nu, mama se duce ca de obiceiu la Atlantic City ca să‑și înceapă băile de mare. Eu rămân până la terminarea cursurilor academiei militare.
— Și pe urmă?
— Mă duc și eu la mare.
— Singură?
— Nu, mă însoțește Wiliam.
— Și pe urmă? continuă căpitanul cu întrebările ca să o necăjească.
— Pe urmă? pe urmă nu te mai privește pe dumneata, domnule profesor și guvernor; William iese ofițer și rolul dumitale de a‑l dădăci încetează.
Un râs sglobiu acoperi ultimele cuvinte, pentru a ascunde necazul cu care fusese spuse.
În capătul aleii, din frunziș se desprinse o formă.
Cu capul gol, sveltă, elegantă, pășea ușor, săltăreț ca o păsărică pe nisipul curat și umed.
Credeam iarăș că vreo blondă miss caută pe cineva prin aleea flirtului. Numai când ajunse aproape de pavilion văzurăm că ne‑am înșelat.
Urmară prezentările:
— Lady Moor, mama lui miss Ellen.
Statura și ținuta erau de o potrivă. Văzute de la spate nu puteai cunoaște care e mama și care e fata.
Aceiaș figură încadrată însă în bucle argintii, buzele mai subțiate și două dungi ușoare îi încrețeau în colțurile gurii obrazul încă fraged.
Căpitanul american îi lămuri rostul vizitei noastre și, ca să lege mai strâns o convorbire, adăugă surâzând.
— Domnii par foarte surprinși de sistemul de educație din școala noastră.
Atâta fu deajuns ca Lady Moor să‑și desfășoare teoriile. A început prin pilde, ajungând din ce în ce la sentințe cari erau date fără apel sau replică, pronunțate cu un aer grav, hotărât, rigid.
— Grădinarul supraveghiază plantele, fără îndoială, însă le lasă să crească după legile naturii…
Precum avem nevoe numai de o singură religie, tot astfel trebue să avem una și aceiași morală pentru bărbați și pentru femei.
Educația ca să fie sănătoasă trebue să aibă o bază naturala. O educație separată plasează elevul într‑o lume factice compusă din semeni și nu‑l prepară decât teoretic la asociația viitoare. Numai coeducația, școala mixtă, chiamă la viața de familie. Școala separată are tendința de a dezvolta defectele particulare la fiecare sex.
Zadarnic ne încercăm a face oarecare întâmpinări. Unul dintre noi, mai îndrăzneț, atinse chestiunea delicată a inconvenientelor ce pot avea loc prin apropierea sexelor la o vârstă de tranziție.
O privire încruntată și o încrețitură de sprincene ne înfruntă tăindu‑ne curajul de a mai întrerupe și, Lady Moor, stăpână pe cuvânt, continuă într‑un ton din ce în ce mai sacadat:
— Prejudecăți învechite într‑o lume îmbătrânită. Școala noastră, domnilor, nu‑și propune ca a dumnevoastră să formeze numai oameni de‑oparte și femei de altă parte, ea tinde mai departe, trebue să formeze și să desvolte un tip comun de umanitate cât mai ridicat posibil. Ideal care nu poate fi atins decât când bărbații și femeile de acord își vor uni mânile într‑o acțiune comună pentru perfecționarea rasei…
Dar glasul strident și asurzitor al sirenei vaporului, care ne chemă făcând să clocotească văile, înnăbuși ultimele cuvinte ale Ladyei Moor.
Pe când coboram pe drum, în spre debarcader, ofițerul italian trăgând de mânecă pe inginerul belgian îi șopti surâzând sceptic;
— Ei, la D‑voastră s‑ar putea încercă acest sistem de educație?
— O! desigur că nu, răspunse belgianul râzând cu poftă.
— La noi nici atâta.
— Chestie de rasă, de moravuri…
— Chestie de temperament, adăugă italianul ascunzându‑și un zâmbet șiret pe sub mustățile lui stufoase.
Ne îmbarcarăm din nou. Vaporul plin de lume se depărtă ușor de mal.
Din colțul meu, de pe punte, am rămas mult cu ochii în urmă spre West Point, care se înneca în zare cu pădurea‑i înverzită, cu stânca‑i cenușie, pe alocurea albită de fluturarea batistelor ce sămănau c‑un stol de porumbei cu aripele întinse rotind de‑asupra apei.
Am rămas cu gândurile în urmă la vremea când îmi făceam osânda vrâstei în școalele din țara mea. Parcă simțeam răceala mormântului din școalele‑căzărmi în care îngropasem cei mai frumoși ani din cursul unei vieți.
Și fără să‑mi dau seamă, o aripă de tristeță mă atinse dintr‑o dată și mă simții rânit și despărțit cu totul de restul mulțimei sgomotoase, ce în plină veselie se agită pe puntea vaporului în mers.
Oglinda trecutului, neșters făcuse să vibreze o undă din regretul pierdutei tinereții… așa de netrăite.
Iunie 1910 New‑York.