Synope, 26 August
Cea mai bună radă depe toată coasta, este de sigur aci la Synope.
În locul acesta s‑a dat vestita bătălie navală dintre turci și ruși, în care flota turcească a fost sdrobită și înnecată în mare.
Și azi, când ancora se smulge târându‑se pe fund, adeseori găsim în pământul lipit de ghiarele ei, monede, lucruri mici, urmele unei lumi ce doarme în adâncimea întunecată a fundului.
O peninsulă înaintează în mare, un istm îngust o leagă cu uscatul, pe șuvița aceasta de pământ, sus pe șeaua dealului a fost zidită mândra cetate din Synope. Zidurile de centură stau de atâtea veacur în picioare încă; tari, crenelate, mai poartă și azi în coaste urmele obuzelor rusești.
Des‑dimineață a început să cânte o muzică în oraș: era zi de sărbătoare, onomastica Sultanului; aceleași și iar aceleași note lungi, chinuitoare, ale unei melodii orientale, le‑am auzit repetate din zori până în noapte. Toți ofițerii, în ținută de ceremonie, mergem în vizită oficială la guvernator.
La mal ne întâmpină mai mulți ofițeri turci din marină și infanterie; când trecem pe sub bolta porții, un soldat de santinelă ne prezintă arma izbind‑o cu patul în pământ.
Intrăm într‑o sală mare; în mijloc o masă, dealungul perenilor sofale și jilțuri vechi îmbrăcate în postav roșu.
După obicinuitele prezentări și ceremonii, pașa ne urează bunăvenire, comandantul diviziunei noastre îi răspunde mulțumind, și convorbirea se angajează între cei mari.
Pașa om foarte plăcut și deștept, vorbește cu drag despre țara noastră; pare a fi un om cu totul europenizat – din pricină că luase aspre măsuri pentru a împiedica măcelul armenilor i se zicea de turci; în batjocură, Ghiaur‑Pașa.
După prânz mergem într‑o escursie prin împrejurimile orașului. Pașa ne pusese la îndemână opt cai arabi ce ne așteptau la mal gata, înșelați cu harnașamente orientale, roșii sau verzi, împodobite cu cusături de fir.
Eșim din cetate călăuziți de patru așchiri călări și înarmați; ne îndreptăm la deal abia putând să stăpânim caii mici, iuți și nervoși ce se frământă într‑un joc fără astâmpăr; tocmai târziu s‑aștern la drum în trap întins.
Ajungem pe înnălțimea din capul peninsulei.
În depărtare se zăresc albe zidurile cetății; și în urma lor se întinde un deșert de nisip roșu. În transparența de aer și lumină ș‑aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare.
Jos, la picioarele noastre, înainte, în dreapta și în stânga se întinde marea calmă, adormită într‑o strălucire orbitoare; în liniștea miezului de zi nimic nu poți surprinde în tot pustiul acesta de apă argintie.
Ne oprim și descălicăm pe marginea unei prăpăstii; aci se înalță ruinele vechiului templu zidit de regele Pontului, Mitridate Eupator.
Tăcuți, ca‑n fața unui mormânt, privim grămada de dărâmături rămășița falnicului monument, ce‑a strălucit cu 100 de ani înainte de Christ, trăește încă păstrând în sfânta ei singurătate taina veche a lumei asiatice.
Blocurile aceste de granit cioplit cu atâta măestrie au viață încă pentru a ne dovedi blestemata morală a timpurilor trecute. Câtă muncă omenească cheltuită pentru nebuna fantazie a unui singur om… câtă sudoare și câte lacrimi s‑o fi scurs pe luciul acestor pietre… podoaba operei atâtor mii de necunoscuți cari lucrau pentru glorificarea oarbei vanități a unui potentat tiran.
Ne întoarcem înapoi pe un drum mai scurt ce trece printr‑o pădure bătrână de măslini. În vale lăsăm caii plini de spume așchirilor ce ne însoțeau, și intrăm pe jos în oraș.
Auzisem că în această localitate guvernul turcesc trimitea în exil pe mulți dintre osândiți politici. E drept că acest loc este foarte potrivit; asigurat de trei părți, căci e împresurat cu apă, numai o parte e legată cu restul țărei, și acolo sunt zidurile cetății, tari încă și bine păzite Se zicea că și un ofițer din artileria turcă ar fi trimis aci ca pedeapsă pentru că luase parte la o revoltă din Stambul.
Eram foarte curios să‑l văd.
Cum mergeam singur prin port, zăresc la masa unei cafenele, în mijlocul unui grup de turci, un ofițer român – eră camaradul meu de bord, prietenul Nicu Iohnson, cum îi ziceam noi din cauza tăeturei englezești a favoriților săi.
Mă apropii de masa la care sunt poftit și fac cunoștința celor ce se aflau de față.
Erau doi bătrâni respectabili, îmbrăcați europenește, purtau însă tot fesurile obicinuite; al treilea, un tânăr îmbrăcat militărește, înalt, frumos, cu‑o figură aproape copilărească,și luminată de un zâmbet fin; musteața abea‑i mijea; în ochii lui mari și dulci avea o strălucire pătrunzătoare.
Acesta eră ofițerul exilat.
Toți trei știau foarte bine limba franceză; oameni culți, începură să ne vorbească despre țara noastră de care aveau cunoștinți întinse.
În câteva rânduri am încercat ai face să vorbească și despre dânșii – eram foarte curios să aflu de ce fuseseră exilați – n‑am isbutit căci se fereau să amintească ceva din trecutul lor.
Într‑un târziu unul dintre bătrâni mi‑a spus oftând din adâncul inimei; „Ah!… dacă ai ști D‑ta ce simt când îmi amintesc din viața mea, ai înțelege de ce nu vorbesc de trecut… de ce nu vreau să mă uit în urmă… și nici înainte nu pot să mă uit!…”
Atâta durere înăbușită tremura în vorbele aceste cu înțeles ascuns, că n‑am îndrăsnit a‑l mai întreba nimic. Și toți tăceam respectând întristarea bătrânului ce‑și netezea barba‑i căruntă; iar ochii lui sticleau printre genele stufoase, și înotând în lacrimi îi aținti departe la fumul unui vapor perdut pe luciul apei. Acolo în zare un nouraș alb plutea pe marea albastră a cerului, ca o insulă din altă lume… Și multă vreme a rămas bătrânul așa, cu ochii țintă la fumul ce se‑nalță a lene înegrind parcă țărmul acelei insule cerești.
Tânărul mi‑a spus în câteva cuvinte toată istoria vieții sale.
Era din o veche familie nobilă; fiul unui pașă din Ianina, făcuse școala militară din Stambul. Pe când era în școala de aplicație, ca ofițer de artilerie, pe lângă studiile militare se adapase și din izvorul binefăcător al învățăturilor din Apus; el, ca și toți camarazii săi de clasă, de și tânăr încă, vedea în adevărata lumină starea îngrozitoare în care se sbătea patria sa.
Cu toții intraseră în legături cu partidul revoluționar al junilor turci.
Guvernul a surprins toată mișcarea lor; i‑a închis și a desființat școala. Pe cei mai mulți i‑a osândit la moarte înecându‑i în Bosfor; pe unii, cari erau din familii nobile, i‑a cruțat trimețându‑i în exil prin diferite locuri în Asia.
El fusese condamnat cu să servească 7 ani ca soldat în regimentul de artilerie din Synope.
Nu avea voie să citească decât numai cărți turcești.
Căpătase pe ascuns operile lui Volney și le tradusese în limba turcă, în timpul celor trei ani de când își făcea pedeapsa.
— Ca să puteți judeca țara noastră, ne spune tânărul, trebue să o împărțiți în două: poporul întreg deoparte, mulțimea aceea răbdătoare și cinstită care lucrează numai pentru o mică pătură conducătoare, pentru acei trântori cari în atingere cu civilizația europeană au ajuns mai răi și mai tâlhari ca înainte; aceștia au perdut natura lor primitivă, și‑au schimbat și fondul prim bun care‑l aveau.
— Ah!… dacă am avea și noi o mică parte numai din libertățile de care le aveți în țara D‑voastră.
— Știți care e diferența dintre români și turci?……dar, nu vă supărați?… ne spune unul dintre bătrâni. Românii, totdeauna mândri, zic: suntem civilizați. Turcii, totdeauna încăpățânați, zic: nu vrem să ne civilizăm, rămânem așa cum suntem.
— Și ce credeți despre viitorul Turciei, întreb eu.
Tânărul tace, bătrânul își ridică ochii la cer, oftează adânc, șoptind rar: nimic, nu mai putem aștepta nimic!…
Când ne‑am despărțit, bătrânul m‑a apucat de braț și, privindu‑mă în adâncul ochilor, mi‑a spus cu glasul înecat: „D‑ta nu poți să înțelegi ce‑nseamnă a trăi fără să aștepți nimic!…”
A doua zi, seara, se dă pe bordul Elisabetei o serbare la care iau parte autoritățile civile și militare ale orașului.
La pupă, pe dunetă, toate erau împodobite cu mult gust; pavilioanele tuturor națiunilor fluturau ușor în vânt arătându și feluritele‑culori; pe roata cârmei ce răsfăța, roșu cu semiluna albă la mijloc, pavilionul Turciei.
Lămpile mici, electrice, străluceau înșirate dealungul bordului; lumina lor se resfrângea tremurând în oglinda apei limpezi.
Cele două proectoare electrice de pe comandă, de cu vreme începură a trimite snopuri de raze luminoase spre mal, în dreptul debarcaderului, pentru a lumina calea bărcilor ce aduceau invitații la bord.
Pe la 9 ore a sosit pașa împreună cu ofițerii de diferite arme și grade.
Erau și câți‑va străini cari veniseră însoțiți de familiile lor: un inginer italian, un doctor german și mai mulți greci. Din toată mulțimea, două persoane atraseră privirile noastră: soția doctorului, un tip de frumusețe, mai cu seamă ochii ei blânzi, albaștri, aveau acel farmec visător al femeilor germane; și un maior de artilerie, negru cu dinții albi ce‑i sticleau printre buzele groase; avea părul des și creț: tip de mulatru.
Convorbirea o întrețineam mai mult cu Străinii, căci turcii stau înfipți pe scaune mestecând liniștiți și cu sfințenie prăjiturile cu care fuseseră tratați.
Soția doctorului, foarte încântată, în mijlocul unui grup de ofițeri esclama suspinând:
— „Ah!… ce rău îmi pare că o să plecați așa curând; în sălbăticia asta unde trăesc, când voiu avea fericirea să mai schimb vreo vorbă cu astfel de oameni”. Eu intru în vorbă cu maiorul negru; dar mă înțeleg foarte greu căci abea știe vre‑o două cuvinte franceze pe care le repetă mereu: Je compré mousié… jé compré…
Îl îndemn la un păhăruț de piperment; îl ia în mână și, cu‑n zâmbet fin îmi spune că legea nu‑i dă voie: își întoarce apoi ochii spre pașă, care tocmai atunci privea în altă parte, și dintr‑odată răstoarnă pe gât băutura oprită, clipește apoi șiret și iar zâmbește mulțumit.
Îl întreb despre ofițerul exilat care se află sub comanda sa. Îmi spune că mai are încă patru ani de pedeapsă dar s‑a făcut raport la Stambul pentru grațiarea lui, căci se poartă bine; e om cum se cade, dar a vorbit mai mult decât se cuvine, îmi spune negrul ducând degetul la buze cu‑n gest plin de înțeles. „La noi e foarte rău dacă spui mai mult decât este voe…”
Deodată convorbirea de pe punte încetează, toți ne ațintim auzul… abea ajung până la noi câteva note tremurătoare ale unei melodii dulci, de departe din spre mare. Toată lumea se ridică pentru a privi într‑acolo. În lumina argintie a lunei o barcă aluneca încet; și notele s‑apropiau din ce în ce mai clare, mai duioase în farmecul liniștei de noapte.
Era prietenul Iohnson care cânta „Steluța”.
Pașa fu cel dintâi care bătu din palme, după el începură aplauze zgomotoase.
După scurt timp cântecul încetează; petrecerea continuă: se fac diferite exerciții, jocuri obicinuite pe bord în asemenea ocazii.
Comandantul Elisabetei ține un cuvânt de laudă și mulțumire pentru modul bine voitor și călduros cu care ani fost primiți în porturile turcești. Pașa, foarte mișcat, răspunde arătând simpatiile ce le‑a avut totdeauna pentru români.
Din mulțime mă simt apucat de o mână – e Iohnson, care‑mi șoptește la ureche: „el e jos, ne așteaptă”. De cu ziuă vorbisem cu ofițerul exilat ca să vie în timpul nopței pentru a‑i da niște cărți. Ne suim într‑o barcă îndepărtându‑ne de Elisabeta; din zarea întunecoasă ce ne‑nconjoară se furișează încet o umbra. Nu poate fi el; în barca ce se apropie e un singur om, pare a fi un barcagiu turc ce se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților.
Bărcile sunt alături… „eu, eu sunt… m‑am îmbrăcat așa ca să nu fiu cunoscut”.
Plecăm încet toți trei spre Mircea. Legăm bărcele de scară și ne suim pe punte; timonierul de quart se uită lung în urma turcului ce se coboară cu noi în careu.
În câteva minute adunăm toate cărțile franceze ce le avem prin cabine; la fiecare nouă carte ce i‑o dăm, câte o exclamație de mulțumire – e în culmea bucuriei când vede Minciunile Convenționale de Max Nordau, auzise mult despre aceasta carte – le ia pe rând, le pipăe, citește titlurile dintr‑o aruncătură de ochi și, cu sângele în obraz, îmbujorat de emoție și bucurie, abea poate să mai lege câteva cuvinte: „cum să vă mulțumesc… când să vă mai întâlnesc oare”…
Cu pachetele subțioară ne scoboram în barcă; cum ne îndepărtăm tăcuți, prin întuneric, deodată ne cade‑n față o lumină de foc; scăldați într‑o strălucire albă rămânem obriți câteva clipe numai, căci pata luminoasă alunecă pe sub bolta cerului lăsând o dungă sclipitoare ca și coadă unei comete imense.
Era proectorul electric ce‑și întorsese fășia luminoasă asupra țărmului, pentru a lumina calea bărcilor; lumea pleca de la Elisabeta.
Am așteptat privind din umbră până s‑a scurs întreg convoiul; în bărcile pline cari alunecau lin pe oglinda străvezie a mării, mulțime de capete și brațe păreau că se mișcă într‑un joc fantastic sub ploaia razelor albe ale conului de lumină.
Când ne‑am despărțit, el mi‑a spus mișcat, cu glasul stâns: „numai câte‑o pagină pe zi o să cetesc, ca să‑mi ajungă pe toată vremea cât voi sta aci…” și ochii lui blânzi ardeau licărind în lacrimi.
A doua zi când se lumina de ziuă, și Mircea își întindea pânzele plecând în spre larg, am văzut bine o formă omenească, departe lângă far, cum flutura o batistă albă în suflarea vântului.
… Și vântul dimineții, cu adierea‑i dulce venind de la țărm, părea că ne‑aduce ușor dintr‑acolo suspinul părerii de rău al unui suflet nefericit…