Când soarele scapătă în amurg și ca o ghiulea înroșită se stânge înnecându‑se în mare, tot mai vezi câte un pescar întârziat ce‑și mână barca grăbit spre gura Dunărei.
Dar, oricât de grăbit ar fi, și oricât de târzie ar fi vremea, întotdeauna, când ajunge în dreptul malului, dă drumul lopeților lăsându‑și barca s‑alunece legănată de valuri și își face semnul crucei întorcându‑se cu fața spre țărm, cătând cu sfințenie spre malul nisipos unde albesc în zare lespezi de piatră. Printre stropii albi, ridicați de valuri, licărește poleiala crucilor înșirate la rând.
E cimitirul maritim.
Pe‑un mal pustiu și nisipos sunt rânduite movile de pământ, blocuri de piatră, cruci de fier și numeroase cruci de lemn scrijilate cu inscripții felurite.
Nici‑un sgomot, nici o urmă de viață. În zadar cauți doritor, cu ochii lacomi, un singur fir de iarbă să‑l vezi mlădiindu‑se la adierea vântului.
Nimic în tot acest coprins decât nisipul auriu pătat cu sfârâmături de scoici colorate.
Ce jale mută iți stăpânește ființa, cum asculți înfiorat bătăile grăbite ale inimei simțindu‑te tu, singura viață în mijlocul acestei naturi pustii și moarte!
Și sfânta liniște a morții uneori este turburată de mugetul mărei înfuriate a cărei talazuri se lovesc sfărâmându‑se de țărm.
Și‑atunci marea spală nisipul distrugând mormintele. Parcă ar vrea să răpească rămășițele ce zac în sânul acestui pământ sterp și să le atragă în sânul ei larg, clocotitor.
Toți înnecații care se găsesc, toate cadavrele aduse de valuri, morții de holeră de la carantină, precum și toți marinarii ce‑și află sfârșitul aci, sunt îngropați în acest cimitir.
Cea mai mare parte din morminte sunt fără nici un nume, necunoscute; altele au inscripții în toate limbile: „Luigi Reget” 1852, Messina… „Moris Dufez” 1860, Marsilia… alături un neamț: „Iohan Kriger” 1864, Hamburg…; „Capitano Dionisio Stavros” 1870, Hios… lângă el un turc, și tot așa se întinde șirul de morminte cât vezi cu ochii.
Sărmanii înstrăinați, de locurile lor, de tot ce aveau drag și scump, despicând mările îndepărtate, mânați de grija pâinei de mâini, nefericiții marinari au căzut în greaua luptă pentru trai, lipsiți de mângâierea de a fi lângă ai lor, cari poate îi așteaptă încă.
De multe ori rătăceam prin această parte neîntâlnind decât foarte rar pescarii ce‑și întindeau cârligele pentru plasă.
Într‑una din seri însă, fui mirat zărind în fund de tot un om răzemat de‑o cruce, chiar lângă malul mărei. După înfățișare și îmbrăcăminte se vedea a fi un italian, bătrân marinar. Ajuns în dreptul său mă întâmpină cu un „bona sera signore”, zis cu un accent dalmațian.
Dela întâia vedere mă simții îndurerat de înfățișarea acestui bătrân cu ochii înroșiți de lacrămi, cu genunchii îndoiți; părea doborât sub greutate unei dureri chinuitoare.
Am intrat în vorbă cu el.
Ce jalnică îi era povestea vieței sale!
Era de loc dintr‑un sat de pescari de pe malul mărei, aproape de Triest. De bunicul său abia își aducea aminte: îl lua adesea cu el la pescuit; el îi puse întâia oară lopata în mână și‑l învățase să ridice plasa.
Ca prin vis își reamintește că într‑o noapte când marea era furioasă și în rada portului se auzea văitându‑se desperat fluerul de la un vapor, bunicul și tatăl său eșise în mare cu toți oamenii din sat.
A doua‑zi îl văzuse numai pe tată‑său; toți din casă plângeau. Auzise el bine pe maică‑sa când a spus lăcrămând: „așa s‑a sfârșit și tată‑meu, sărmanul”.
Pe urmă, părintele său intrase la o corabie care aducea pământ de la Sontorino… Corabia, veche și încărcată peste măsură, în una din călătorii se cufundase: toți oamenii s‑au înnecat.
El era pe‑atunci tânăr; își părăsi satul și intră ca lucrător în port, la Triest. O grevă a lucrătorilor de aici îl făcu să se îmbarce pe un vapor englez.
Peste câți‑va ani se însura la Messina; aici, ca lucrător, duse o viață chinuită și vecinic în luptă cu sărăcia.
Din toți copii îi rămăsese un singur băiat, Antonio. În el avea toată nădejdea: crescuse mare, se angajase la un vapor de pasageri.
Iar dânsul, de și bătrân, tot se simția în putere; mânat de sărăcie i se părea că tot mai ușoară e viața pe apă decât pe pământ. Se îmbarcase pe o probelă care făcea transporturi de cereale.
Într‑o seară, pe‑o mare rea, când părăsea portul, la gura‑strâmtă a canalului, drept când să iasă în largul mărei, s‑a întâlnit cu vaporul de pasageri.
În zadar acesta ridicase trei lumini roșii, semnal că are stricăciuni la mașină și că nu poate manevra.
Probela înainta mereu; printr‑o manevră greșită, în loc de a‑și schimba direcția veni din potrivă cu prova în mijlocul vaporului de pasageri.
Îl izbi: O panică îngrozitoare se răspândi pe bord; până să lase bărcile de scăpare la apă, vaporul se duse la fund.
Unii au putut fi scăpați; cea mai mare parte însă se înecară.
Bătrânul se opri din spus, îl podidise lacrimile… „da!…da!… sunt foarte sigur, adăugă el, l‑am cunoscut bine; din acele sute de țipete desperate l‑am cunoscut pe al lui… pe el, nu, nu l‑am văzut; dar l‑am auzit bine, uite, cum mă auzi pe mine”.
Se opri, își aținti privirea în gol, își scutură capul și mă apucă de braț: „n‑auzi și acum încă? auzi cum îmi sparg urechea? și îmi țiue în creeri țipetele acelea… a, le cunosc bine; căci, vezi, eu, eu sunt cel vinovat. Da, eu țineam atunci cârma; dar nu știam ce fac, că eram amețit: mă îmbătasem în port, înainte de plecare”.
Cu mâneca soioasă a flanelei își șterse lacrimile, și, cași cum și‑ar vorbi însuși, zise duios: „O povero! povero Antonio”…
„A doua‑zi, printre cadavrele aduse de valuri la mal, l‑am găsit, l‑am îngropat aici.”
Se întoarse către mine și mă privi țintă în ochi, cu o căutătură îndurerată și fioroasă: așa‑i că e grozav? Spune, nu mă cruța; eu sunt vinovatul? eu l‑am ucis? Așa‑i că e îngrozitor? nu mai putu urma, isbucni într‑un plâns sfâșietor, se trânti la pământ cu fața în țărână.
„O caro mio… caro mio figlio!” murmură întretăiat și printre lacrimi.
Se ridică, își șterse ochii și cătând rătăcit spre mare, începu să suspine: „uite! o vezi? când îi furioasă își trimite valurile până aici, A! o știu foarte bine, o cunosc cât este de răutăcioasă. Vrea să‑l desgroape și de aici, să‑l înghită iar.”
Tăcu, încleștându‑și pumnii, își aținti privirea încruntată spre largul mărei.
Iar marea, nebuna mare, legănându‑și molatic valurile, și le izbea parcă înadins de mal cu un hohot batjocoritor.
Numai luna, de sus din înălțime, blândă ca în tot‑d‑a‑una, înduioșată și ea, se vede, își arătă, din colțul poleit al unui nour fumuriu, fața galbenă ca ceara de cele ce văzuse…