Vona, 11 August.
Se lumina de ziuă când am ancorat în portul acesta, – adică, la drept vorbind, nici nu se află port aci; în fundul băei largi și minunat păzite de vânturile din spre larg, e un orășel oriental, ascuns în poala unui munte îmbrăcat în verdele pădurilor de dafin.
De‑ți rătăcești cumva privirea în urmă departe, poți numără de‑a rându în zare sate și capuri, ce lanț se înșiră de la Ieros prin Keoreli, Tereboli, Zefiros și Kerasunda; întreaga coastă a Anatoliei, înaltă și colțuroasă, apare scăldată de valurile mării, în lumina trandafirie a dimineței. Te minunează frumusețea coastei așa de variată ca o dantelă măiastră lucrată de o mână dibace.
La câteva mile spre Vest se prelungește în mare, umbrit de un buchet de arbori, capul de stâncă ruptă ce poartă numele de Iason.
Din vremuri aci se povestește că a ancorat Argos, mândra corabie pierdută în căutarea lănei de aur, și aci a debarcat Iason, viteazul căpitan al Argonauților din expediția așa de mult cântată de poeții anticității elene.
Orășelul acesta de veacuri doarme acelaș somn greoiu și trândav în care vegetează mai toată populația visătoare a orientului – Natura bogată a lenevit firea omenească împedicând‑o a mai adăoga ceva.
O barcă ne lasă pe țărm la un mic debarcader putred, înegrit. Un turc ne întâmpină salutându‑ne militărește; după îmbrăcăminte pare a fi un vardist.
Plaja care se prelungește în mare, spălată de spuma valurilor, e formată din nisip feruginos, negru, fin și greu dovadă că în vecinătate se găsesc gisimente de fer. În munți, numai la 15 kilometri depărtare, se află mine de argint; totuși, ferul, argintul, ca și celelalte produse se aduc din porturile rusești.
Străbatem orașul în lung și‑n lat. Aceeaș îngrămădire de case fără nici un stil pronunțat, aceleași geamii albe își înalță minaratele țuguiate. Ulicioarele strâmte, murdare și cotite se înfundă prin ruinele zidirilor vechi sau se închid baricadate prin maldăre de foi de tutun puse la uscat.
Ne oprim în marginea orașului. Numai aci găsim apă dulce: un pârău limpede se furișează prin crăpătura muntelui; și undele clare i‑se preling pe lespezi de piatră sticloasă.
În colțul acesta umbrit și răcoros se strâng locuitorii că să‑și adape vitele. Sub măslinii încărcați și dafinii mirositori ce cresc la întâmplare îmbătrânind în voia naturei, o sumă de oameni se află adunați la umbră. Vre‑o doi bătrâni așezați turcește cu picioarele încrucișate se odihnesc nepăsători; nici unul nu scoate o singură vorbă măcar, toți tac și fumează, cu ochii pironiți în gol – pare că urmăresc un punct anume văzut de fiecare‑n parte.
Alții își adapă cămilele și catârii; unii sunt oameni tineri și bine legați; au picioarele goale până la genunchi, și pe corp o singură cămașă; – figurile au culoarea bronzului, și trupurile ceva din înfățișarea statuelor antice.
Privim înduioșați la un grup de cămile ce‑și leagănă ușor gâturile lungi, întinse înainte; acestor animale urâte și diforme natura le‑a concentrat singura frumusețe în ochii lor dulci, cuminți, în care se resfrânge melancolia și resemnarea tristei lor soarte.
Pe când ne întrebam câți metri de grosime să aibă platanul uriaș ce‑l admiram, ni se răspunde dintr‑un grup de Turci: cinci metri, într‑o românească perfectă. Eră vardistul ce‑l întâlnisem la mal și pe care‑l observasem că ne urma la distanță, pare că ar fi avut să ne spue ceva.
Surprinși, îl întrebăm de unde știe românește; și el, roșu la față, schimbat, ne răspunde că a fost câți‑va ani prin România.
Ne întoarcem prin cealaltă parte a orașului oprindu‑ne la casa guvernatorului, un bătrân Miralaia.
Trecem într‑o livadă splendidă ce își desfășoară bogăția solului pe o pantă dulce până‑n mare. Departe, se pierde șerpuind un drum rătăcitor tăiat în coasta unei stânci. La umbră, pe‑o bancă de lemn, în balsamul jalnicilor chiparoși doi bătrâni cetesc o carte. Unul dintre ei se ridică: e stăpânul casei ce ne întâmpină cu o temenea respectuoasă poftindu‑ne să luăm loc. După vre‑o două vorbe schimbate, se aduce obicinuita cafea și siropul răcoritor; bătrânul își netezește barba‑i albă‑afumată și ne zice surâzând: ioc șarap Efendi – voind să ne spue că legea nu‑i permite să bea vin. Vizităm grădina și casa; o clădire veche cu zidurile măcinate de vreme, cu ferestre mici ferecate cu gratii și închise cu jalusele verzi. Singurătatea și liniștea ce‑o împresoară îi dau o măreție nespus de tristă. Ciudată construcție – în rândul de jos e grajdul; bătrânul își ține încă o frumusețe de cal, sânge arab. Când am trecut pragul, un cal mic, alb ca zăpada, și‑a întors gâtul încordat mișcând nervos urechile ciulite, și ne‑a privit cu niște ochi vii și blânzi cari ardeau sub moțul de păr stufos căzut de pe frunte până pe nările mari și roșii.
Bătrânul ne spune că de mult nu‑l mai încalecă, dar îl ține așa să moară lângă el, că multă vreme l‑a slujit credincios în timpuri grele și de primejdie.
Se înserase când ne‑am luat rămas bun întorcându‑ne la bord.
Pe la ora șapte toate prăvăliile sunt închise, de când cu măcelul Armenilor; mai târziu de ora aceasta nimeni n‑are voie să mai circule pe strade și nici o barcă nu poate să plece de la țărm.
Seara, după terminarea serviciului, e ora repausului pe bord; clipele dulci și fericite când fiecare trăește pentru sine însuși retras în fundul sufletului său.
În cuprinsul acestor câți‑va metri e imaginea întregei omeniri; în mic o lume ce s‑agită, trăiește împărțită în trepte sociale, cu gânduri, dureri și mulțumiri deosebite.
În tribord la pupa se plimbă comandantul, fluerând încet; în dreptul careului un grup de ofițeri tineri vorbesc și râd; în provă pe teogă e toată mulțimea adunată.
Se strâng în grupe oameni tot din același sat și povestesc sau cântă așa cum ei simțesc și inima‑i îndeamnă.
… Și nu‑i un cântec singur ca să‑l auzi în cor, sau să răsbată numai un glas deosebit, ci sunt crâmpeie frânte de‑atâtea voci în parte, și fiecare‑și cântă încet și pentru sine, de jale, de dor sau de iubirea – cântece vechi de cine știe când aduse cu dânșii din vatra părintească, ori altele învățate pe urmă în armată.
Amestecul acesta de glasuri diferite formează o armonie de murmur vag, un fel de tânguire duioasă și unită într‑o melancolie dulce și adesea dureroasă, ce tremură în aer până ce se stânge în mare.
De‑oparte îi strâns un grup, în mijloc văd și pe vardistul turc ce‑l întâlnisem în oraș.
Întreb mirat, și aflu tot misterul:
Era un român, fost soldat pe Elisabeta și dezertor de vreo șase ani, de când bastimentele române mai vizitaseră aceste porturi – ciudat lucru… un țăran român vardist în Anatolia.
Vaporul și culorile românești i‑au deșteptat dorul de țară; nu l‑a răbdat inima și a venit odată să mai vadă pe ai lui – găsise vreo doi oameni tot din același sat cu el.
Și în clipele acestea trăia o viață întreagă la sânul cald al țării, în mijlocul mulțimei de oameni – frați cu dânsul – cari cântau spunându‑i de satul lui, de casă și părinți, de frați și de pământul lăsat așa departe la care de atâtea ori visase răslețul uitat printre străini.
La spatele lui, unul lungit, pe punte a lene, cu un maldăr de frânghie având drept căpătâi cântă perdut a jale cu ochii țintă în cer:
Trandafirul rău tânjește
Dacă‑l smulgi de unde crește
Tot așa tânjesc și eu
După sătulețul meu…
Tace puțin, și iarăși se pornește din ce în te mai tare zicând tot mai cu foc:
Rămâneți cu toți în pace
O‑o‑f!… mă duc, că n‑am ce face!…
Mă uit la ei: vardistul și oamenii aceia ce stau pe lângă el, nu cântă, nici nu râd; vorbesc încet, așa ca în spovedanie.
El stă jos ținând capul în piept și numai rar scoate vreo vorbă și întreabă de ceva, apoi oftează adânc și clatină din cap încet, abia se mișcă firele moțului prins în vârful fesului roșu.
Ce‑o fi vorbind oare?… Și câte s‑o fi petrecând în fundul ascuns al inimei sale!…
Când și‑a ridicat capul am văzut bine cum îi jucau în lacrimi ochii lui tulburi.
Și‑a luat rămas bun căci se sună apelul și oamenii toți treceau la front pe borduri.
Pe când unul, cu glas tare spunea rugăciunea de seară, toți ceilalți, pe punte în rânduri, cu capetele goale, își făceau semnul crucei, iar notele metalice vibrau pierdute‑n aer.
Barca, în care el plecase, era departe când am zărit‑o potolindu‑și mersul; și s‑a oprit dând drumul lopeților în voe.
Abia se distingea o umbră stând pe loc în ceața ștearsă, a serei – parcă nu se‑ndura să plece – de ce s‑o fi oprit?…
Spre asfințit de mult dispăruse globul soarelui înecat în adâncul mărei. Zgomotul, viața bordului, încetase odată cu cea din urmă tremurare a notelor sfintei rugăciuni de seară. Pe punte nu se mișca nimeni, în cabina comandantului lumina eră stinsă; afară, vreo doi oameni în prova de serviciu, și noi grămadă strânși în jurul bătrânului Marcheti, mecanicul bordului.
La toți ni‑eră drag omul acesta pentru bunătatea inimei și farmecul povestirilor sale. Ne spunea tocmai din peripețiile unui naufragiu ce‑l suferise în Marea‑Roșie, apoi amintiri din bătălia navală de la Lissa, unde luase parte în tinereța sa.
De mult terminase bătrânul, dar noi tăceam cu toții, stăpâniți de înțelesul povestirei spuse într‑o românească așa… de stricată și plină de glume și învățături de‑ale meseriei, deprinse o viață întreagă în aspra școală a mării.
Eră târziu, nici unul nici altul nu se îndura să plece – frumusețea nopților pe mare dă un farmec nespus de dulce grelei vieți de bord – mișcați de liniștea ce ne înconjura, fără să știm, ne țintuise în loc un fel de teamă parcă de a nu turbura sfințenia liniștei ce stăpânea natura întreagă.
O noapte dumnezeească!… frumoasă ca în basme: cerul curat, nici o mișcare nu se simțea, nici o adiere nu înfiora calmul apei moarte. Iar sus, în peretele negru al țărmului, o licărire albăstrie începu să resfire frunzele copacilor înalți, și colțul lunei noi se ivi lucind ca muchea unei seceri de argint înfiptă în vârful unui dafin bătrân.
Furați de gânduri pe nesimțite, se coborâse fiecare în adâncul tainic al sufletului, uitând ființa celor din prejur.
Un sunet vag ajunse până la noi, o tresărire abia simțită ca un fior slab atinse pacea nopții.
Ne‑am ridicat cu toții ca să vedem ce este.
Cu ochii deschiși, cu auzul ațintit, așteptam… pe luciul negru al apei abia aluneca o umbră în zare.
Eră o barcă ce se‑ndrepta spre noi; nici un zgomot nu s‑auzea, doar se simțea ușor mișcarea lopeților lină, regulată, fără a scoate pana afară din apă.
„Să știți că‑i un contrabandist de tutun” spune unul dintre noi.
Barca se apropiase; când a venit alături, în loc să acosteze în bordul în care ne aflam, a ocolit prin pupa vasului și s‑a oprit pe furiș la scara din bordul opus. Am înțeles îndată: în bordul din spre țărm îi era teamă să nu fie zărit la lumina felinarelor de punte.
„Ba… nu, e vardistul turc care a fost azi aci”.
Aduce un răvaș, o legătura cu lucruri pentru un soldat ce o să i‑le ducă la părinți în satul lui, și niște tutun pe care ne roagă să‑l primim, că‑i foarte bun, de Baffra.
Stă și ne istoricește ciudatul roman al vieței lui și chipul cum trăiește prin locurile acestea. Ne mulțumește apoi din toată inima și pleacă încet, strecurându‑se prin întuneric.
Noi am rămas privind la dunga de lumină lăsată în luciul apei, ca urmă unui diamant ce taie o sticlă întinsă.
O pierdusem cu toți din vedere, odată mai apăru în curmezișul cărărei de lumină ce o așternuse luna de sus, încremenită anume ca o semi‑lună deasupra unui minaret. În clipa aceea un glas puternic s‑auzi din spre țărm.
Santinela de pe mal zărise barca în lumină.
Acelaș strigăt răsună repetat de câte‑va ori; și un fulger scurt licări înroșind c‑o pată luminoasă negrul țărmului în zare, iar bubuitul unei puști înfiora coprinsul tot, spărgând liniștea nopței… o clipă numai, căci ecoul se risipi departe pierdut în pustiul întunecat al mării…