Pe mare, 2 August.
Vântul se întărește mereu.
După miezul nopții o furtună cumplită își deslănțue furia urlând fioros în jurul nostru; câteodată suflarea i se înmoae și atunci par‑că geme într‑o desperare răutăcioasă înăbușindu‑și furia, pentru a isbucni iarăși în mugete mai neînfrânate, mai pline de groază.
Mircea – o jucărie minunată – se rostogolește sbuciumat pe întinderea asta neagră și zgomotoasă care se agită, se frământă din toate părțile, formându‑se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adânci, adânci, fără fund, mutate în același timp de la un loc la altul într‑o goană fără sfârșit, într‑un joc amețitor, nebun, fără astâmpăr.
Începe o ploae rece, măruntă; simt răceala picăturilor ca niște sfîrcuri de biciu plesnindu‑mi obrajii.
Pe bord nu doarme nimeni.
Comandantul nostru n‑a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lângă ofițerul de quart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola și harta privind mereu în sus spre catarge.
Oamenii suiți în arboradă lucrează grăbiți, cu ochii aproape închiși, biciuiți de ploae, cu poalele mantalelor fâlfâind în vânt; par niște umbre negre ce se clatină atârnate la rând de vergile pe care se mișcă cu o iuțeală neregulată un amestec de degete încleștate ce strâng pânzele înfășurându‑le.
Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte cari îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperechiate, șoaptele nedeslușite care vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vântului, ce trece fluerând ascuțit prin macaralele prinse în colțul pânzelor scuturate.
Un amestec nedeslușit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăștie fiori de groază.
Prin întunericul de nepătruns al nopții, prin haosul acesta negru și pustiu, câteva pâlpâituri luminoase scapără pe cer aprinzând o clipă colțul unui nour; și în urmă o brazdă de foc tae drum unui fulger orbitor; un șirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminând în flăcări vârfurile catargelor.
Iar bubuitul tunetelor zguduind cuprinsul se sparge în depărtări nevăzute, stingându‑se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric.
Cu mâinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țin echilibrul mlădiindu‑mi trupul după mișcările vasului.
O clipă amețitoare, un vârtej pare‑că îmi painjinește ochii… îi deschid mari, cătând să despic întunericul dinainte… simt o gâdilătură în furca pieptului și un nod care se ridică înfigându‑se în gâtlej, făcându‑mă să înghit în sec… a!… cunosc: e începutul răului de mare – această veche și ciudată boală pentru care nu s‑a găsit alt leac decât deprinderea pentru unii, iar pentru alții nimic.
Și plouă, plouă mereu; minutele se scurg așa de încet, chinuitor de greu.
Într‑o gândire înceată și greoaie îmi analizez simțurile, cătând să‑mi dau seamă de ce simt eu și cei din jurul meu: toate aceste suflete strânse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scârție din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrând ca un instrument muzical.
Hotărât, nu… nici o umbră de teamă nu poți întâlni pe chipul vreunuia, nici o șoaptă de desnădejde nu poți auzi, nici un fior de groază nu poți surprinde în toată mulțimea asta care se mișcă tăcută, făcându‑și serviciile știute, fiecare la postul său în cea mai desăvârșită liniște – ori poate rușinea pe unii îi stăpânește atât de mult ștergându‑le orice umbră de teamă.
Zăresc în proră câțiva, culcați pe punte cu capetele răzămate pe colacii de frânghie cătrănită: sunt gabierii scoborâți din catarge; istoviți de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strângându‑și picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată.
Ploaia a încetat.
Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic:
„Se vede o lumină albă în tribord”.
„E farul de la Caliakra”, șoptește ofițerul de quart potrivindu‑și binoclul în dreptul ochilor.
În fund, în depărtarea ștearsă, un punct mic galben licărește pâlpăind slab prin întuneric.
Noaptea începe a se risipi: întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară așa de trist răsare ridicându‑se dintre crestele albe ale valurilor – răsăritul soarelui după furtună.
Departe de tot pe întinderea asta mișcătoare, neastâmpărată,un punct negru se desprinde. Încet punctul acela se înalță și se coboară crescând din ce în ce mai mare.
Toți privesc spre dânsul… se apropie… trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliți înălțate par‑că anume să spargă norii ce se târăsc așa de jos, aproape de fața apei
„Le cunosc bine după gabii; sunt catargele Elisabetei”, văd pe câțiva care privesc cercetători spre larg.
Crucișătorul „Elisabeta” avusese ordin să plece în aceiași zi din Constanța și să ia drumul tot spre Kersonez.
Elisabeta e aproape, se cunoaște bine coșul alb între catarge, corpul ei negru cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari înfipte în coaste.
Ea alunecă încet înainte, prăvălindu‑se pe o parte și pe alta, amețită parcă de loviturile valurilor care năvălesc isbindu‑se de ea.
Iar în urmă‑i fumul scăpa pe gura coșului în inele negre, ca un șarpe uriaș ce se svârcolește gonit, învins, în luptă cu vântul turbat.
Și noi cătăm țintă spre ea urmărind cu patimă acel joc nebun, amețitor….. sunt clipe de o înfiorare mută, clipe ce par așa de lungi în cât un gând de groază are vreme să‑ți scapere prin minte; timp în care bătăile inimii se grăbesc, ochii se deschid mari cătând a reține cu vederea corpul acela negru care dispare înghițit de valuri ca într‑o prăpastie adâncă…… și așteptăm, ținându‑ne răsuflarea stăpânită, să‑l vedem răsărind iar culcat pe o coastă în muchea unui alt val.
Simt mirosul greu, înecăcios, de unt‑de‑lemn ars, răspândit de jos de la mașina care‑și grăbește mereu bătălie sacadate.
Mașina fiind prea slabă, nu poate birui valurile; e peste putință a mai continua drumul înainte cu vântul din față.
De două ore de când ne frământăm în loc, ne zăpăcește zbuciumarea asta a valurilor, cari se izbesc spărgându‑se cu sguduituri groaznice.
Comandantul se hotărăște să ne abatem din drum, schimbând direcția, și să intrăm la adăpost în golful Kavarna, până când s‑o mai liniști marea și‑o cădea vântul.
Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiți se strâng la posturi în dreptul manevrelor, pilotul își încleștează mânile în roata cârmei, gata să soarbă comenzile cari răsună clare și prelungite:
„Gata de volta’n vânt”; o clipă de așteptare…… un sgomot asurzitor de farfurii sparte, de obiecte răsturnate; și Mircea deodată se culcă într‑o parte așa că apa năvălește înăuntru pe punte; – am schimbat drumul spre Kaliakra – intrăm în Kavarna cu vântul de travers.
Elisabeta imită manevra noastră ajungându‑ne din urmă.
Ne apropiem de uscat: coasta înaltă, roșietică, dintr‑un șirag de stânci colțurate care oprește vântul ce se isbește de ele suflând cu furie.
Ancorăm aproape de Elisabeta care nici nu se clintește, liniștită și mândră.
Oamenii în repaus, rupți de osteneala din timpul nopții, adorm duși cu gândurile duse la ai lor rămași în urmă și atâta de departe.
O barcă se desprinde de lângă crucișător și s‑apropie de noi; e un ofițer care aduce un plic pentru comandantul nostru: ne strângem în jurul lui și el ne istorisește cele întâmplate la ei pe bord.
Elisabeta, vas mai nou și puternic, putea să‑și continue drumul; văzându‑ne însă pe noi că schimbăm direcția, comandantul, stătuse la îndoială dacă să‑și urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la mașină.
În urmă s‑a hotărât să ne imiteze manevra, pentru a ne veni în ajutor în caz de nevoe. Înainte de a mă scoborî în cabină să mă odihnesc, îmi arunc încă odată privirea spre coasta de care ne apropiasem.
Departe se zăresc albind în lumina dimineții casele tupilate, ascunse la adăpost prin crăpături de stânci arse, roșietice – e un sat perdut, uitat de cine știe când, pe‑o coastă stâncoasă și pustie.