Pe mare, 5 August.
După prânz soarele începe a ne chinui, vântul cade, și pânzele, până acum bombate și însuflețite, cad și ele întinse, albe și moarte, pe când bricul plutește legănându‑se alene.
Pânzele nu mai prind vânt, zice cu necaz ofițerul de quart privind în sus spre arboradă.
Se sună la posturile de manevră; toată lumea‑i afară pe punte împărțită la locurile știute, gata, cu urechea ațintită; se așteaptă comanda – nespus de frumoasă e priveliștea unei manevre bine executate – „sus gabierii” răsună vocea ofițerului, și o clipă nu vezi de cât o învălmășeală de trupuri omenești, mâni și picioare goale care se agață de treptele de frânghie ale sarturilor ce tremură îndoite de greutate, până se desprind cei dintâiu gabieri. Sprinteni, în salturi de pisică ajung sus, răspândindu‑se de‑a lungul vergilor cu încredere în sine și cu îndemânarea deprinderii.
Se ridică pânzele, înfășurându‑le pe rând, și randa întinsă și înegrită de fum, ca o aripă rănită se strânge și cade la locul ei.
Și în amestecul sgomotului de șoapte întretăiate, de respirări scurte, deasupra scârțâitului macaralelor vibrează mai tare sunetul argintiu al sifliei lui Mastela.
Minunat șef de echipaj mai e și vechiul Andrei Mastela.
Om înalt și bine legat, oacheș, cu mustața groasă și ridicată, smolit la față dar cu ochii vii și plini de veselie.
Putem spune chiar că‑i chipeș Mastela când apare el pe punte cu galoanele de aghiotant la mânicele spențerului, purtând pe după gât întotdeauna șnurul alb de care‑i legată siflia. Greu și foarte cu anevoe ar fi de răscolit adâncul vremurilor trecute pentru a da de urma poreclei sale, căci și în foaia matricolă și în livretul individual, îl găsiai trecut cu nume românesc având și un escu la coadă ca orice român curat.
Noi însă așa l‑am pomenit; așa l‑au cunoscut și cei dinainte și cei după noi; și‑i cam multă vreme și multe generații au trecut pe sub mâna lui. Pe câți nu i‑a primit el de copii, i‑a învățat meseria, și după ani de zile, unii au ajuns bine, ofițeri de bord pe vase de comerț, pe când el a rămas acelaș, pururea la postul său, vechiu și neclintit șef de echipagiu al lui Mircea.
Altminteri nu era el om rău, chiar blând putem zice, doar așa câte odată de‑ajungea cu sfârcul salamastrei pe vre‑unul mai moale, și asta numai ca să‑l iuțească la lucru, cum e datoria unui șef de echipagiu, căci de aceia se chiamă că‑i sufletul bordului.
Ceia‑ce făcea puterea și prețul slujbei lui era numai meșteșugul ce avea de a‑și cunoaște oamenii și de a‑i boteza pe fie‑care prin o poreclă anume, bine aleasă. Dovadă e pilda cu Moraru, care a ajuns fruntaș de unde era cel mai prost soldat, și asta numai pentru că nu‑l chema alt‑fel decât Moraru cel iute.
Și Moraru, leneșul cu ochii mici și adormiți, care trecuse prin toate speciulitățite bordului; fochist, tunar, ordonanță, bucătar, timonier – ajunsese cel mai bun gabier. Și‑n mers pe vremuri grele, când marea era mai demontată, când toți zăceau întinși de răul de mare, Moraru, la ori‑ce manevră s‑arunca cel d‑intâi cu sub‑bărbia bonetului pe după urechi și cuțitul de gabier legat cu o sfoară pe după gât, sus la rândunica în vârful catargului, se‑ncingea inimos la luptă cu vântul turbat: ca să stăpânească colțul pânzei ce se sbătea în suflările mugitoare ale vijeliei….
Și din înălțimea crucetei de unde se afla, așa, de poruncială, gata ar fi fost și‑n foc să s‑arunce, nu numai în apă, când printre fluerăturile răutăcioase ale vântului străbăteau până sus la dânsul tremurăturile sunetului metalic ale sifliei lui Mastela care‑l îndemna strigându‑i de jos de pe punte; acum, Moraru cel iute!… Că mult face o vorbă care‑i merge la inimă românului; și să‑l fi văzut pe Moraru că de la o vreme începuse a se sili și la școala de carte, și toată ziua, la ori‑ce exercițiu, îl vedeai cu abecedarul vârât în sân. Une‑ori târziu de tot, când portul întreg dormea trudit în liniștea somnului de după miezul nopții, îl găseai pe Moraru, fiind în divizionul de quart, ghemuit în câte un colț și, la lumina slabă roșietică a felinarului de punte, silindu‑se a imita slovele pe placa de la timonierie.
Și munca nu i‑a fost de geaba, o întâmplare minunată l‑a ajutat.
Era tocmai într‑o duminică inspecție generală.
Mircea, mândru de‑i scânteiau alămurile în bătaia soarelui, lustruit și curat cum îi oglinda, avea de dimineață pe Amiralul la bord.
Oamenii erau îmbrăcați curat, cu moțurile roșii la bonete, cu tricourile vărgate întinse pe piept, iar gulerele albastre ale cămășilor de marină le străluceau pe spate. După primirea și toate onorurile obicinuite la o asemenea zi, se executară diferitele exerciții; de la arme la tunuri, de la posturile de luptă la cele de incendiu, acum la urmă se dase și la posturile de manevră – aci e partea gabierilor și Moraru cel iute intra în rol.
Se comandase tocmai descrucișarea rândunicilor; amiralul și toți dimprejur așteptau cu ochii țintă sus la arboradă – când un foșnet ușor se aude, și de acolo de sus, de la înălțimea catargului din provă, un obiect cade în mare… Dus așa de vânt, părea o pasăre, căzând cu o aripă desfăcută.
— Iar vre‑un bonet a căzut la apă, șoptește un ofițer.
— Ba nu, e o carte care plutește, uite i s‑au desfăcut foile, răspunde un altul.
— Îi abecedarul lui Moraru, i‑a căzut din sân, adaugă surâzând un sergent.
S‑a făcut mult haz de asta, și dacă Moraru și‑a perdut abecedarul – că doar nu era să se lase barca la apă tocmai atunci, pentru a‑i pescui hârțoagele lui răspândite, apoi peste o săptămână tot echipagiul s‑a minunat de el, cât de mândru a eșit la apelul permisionerilor pe punte, căci mergea în oraș să‑și ude galoanele cele de lână galbenă cari străluceau așa de frumos deacurmezișul mânecilor flanelei de serviciu.
Așa a fost înaintat fruntaș Moraru cel iute.
Și asta numai pentru c‑a știut Mastela cum să‑l ia, căci vezi multe știe el, și mai multe încă frumos le spune – că‑i om umblat – și dacă îndură omul nevoi și primejdii în lungul mărilor, apoi și mult i‑e dat să vadă și să cunoască; luminându‑și mintea ajunge să înțeleagă din rostul lumii și din ascunsul firii omenești.
Mereu să‑ți tot fi povestit din cele câte a fost văzut prin locurile umblate prin Rusia, Anatolia, Spania în voiagiul din 1892 și la serbările din Genua; în voiagiul de la 95 când a mers toată coasta Europei până la Kiel, unde lumea nu mai bea apă ci numai bere nemțească; să spuie el de chefurile cu marinarii ruși, englezi, francezi, ba și japonezi întâlniți la Constantinopol; de câte dragoste începute și neterminate, dar de peripețiile când cu furtuna din voiajul de la 88, de credeau toți în țară că s‑a înecat Mircea!… Cum au ajuns în Bosfor cu proviziile sfârșite, flămânzi, și bătrânul Mircea zdrobit, cu bompresul și vergile rupte, și… câte nu știe și n‑a apucat el de când își făcea viața în aceiași încăpere strâmtă și întunecată, în mirosul de catran din prova lui Mircea.
Cu siguranță, el constitue volumul cel mai complect din istoricul vasului.
Dar adevăratele lui succese, căci a avut multe și frumoase succese, erau regatele: la aceste întreceri de bărci cari se fac în toți anii, se vede măestria artei sale.
Dar ca să‑l înțelegi bine trebue să te ții de el, să nu‑l slăbești o clipă; numai urmărindu‑l câteva nopți înainte de ziua solemnă, a‑i putea să‑i prinzi din mijloacele întrebuințate. Are operații pe cari le face încet și pe tăcute; unge carena bărcii cu seu pentru ca barca să lunece ușor, își îndreaptă ramele, alege oamenii pe sprinceană, își potrivește greutățile la pupă ca să se ridice prova și astfel barca să taie mai ușor apa; și… câte alte mici secrete profesionale…
Niciodată nu uită să‑și ia în barcă și lopeți de rezervă, pentru a schimba pe cele ce s‑ar rupe în drum. Un vechiu obiceiu al bordului era de a se da vin soldatului, care ar vâsli cu atâta putere în cât să rupă o lopată în apă.
Unii camarazi răutăcioși îl acuzau pe Moraru cel iute cum că el ar avea meșteșugul de a rupe o lopată numai printr‑o smuncitură și nu prin puterea vâslitului.
Dovezi îndestulătoare n‑au fost pentru a se adeveri faptul – e drept însă că el avea pe suflet cam multe lopeți rupte, pentru care își primise răsplata după obiceiul bordului.
Mastela a făcut să se răspândească faima bărcii No. 1 a lui Mircea, până azi încă neîntrecută prin partea locului de vreo altă barcă a marinei de răsboiu engleze, ruse sau române.
Atunci, în ziua aceia a anului când cheiul și vasele din port gem negre de furnicarul omenesc, atunci când se află față: amiralul, generalii, ofițerii, cucoane, țivili, pescari, lumea toată a mahalalelor venită să privească la curse, atunci trebue să‑l privești deaproape pe Mastela. De cum răsună cuprinsul de bubuitul tunului de la șalupa de poliție, semnal de plecare, el nu se mai potolește: acum sus… lung la apă… nu te da… încă odată băeți… așa… încă… și mai…
Cei zece oameni amețiți trag în disperare, cu ochii închiși și capetele goale, cu trupurile ghemuite, stăpânindu‑și respirările pentru a‑și grămădi toată puterea în brațele ce trosnesc din încheieturi. Și pe când brațele lor răpezite în învârtituri de manivelă taie apa dinainte, el, cu mâna încleștată pe cârmă îi îndeamnă aplecându‑și trupul la fiecare lovitură, pentru a da avânt bărcii care zboară ca o săgeată pe luciul de oglindă al mării.
Cu cât bărcile se apropie, cu atât crește mai tare haosul strigătelor și aplauselor mulțimii ațâțate de această întrecere de cheltuială a puterilor omenești.
Cea întăi barcă ce străbate din învălmășagul celorlalte ajungând la semn cu ramele sus, se știe în totdeauna că‑i barca No. 1 a lui Mircea.
Și omul care se ridică în ea, mândru, cu o mână pe cârmă și alta la șapcă, lucindu‑i șirurile de galoane pe mâneci și cele două decorații pe piept, îl cunoașteți cu toții… e Andrei Mastela, vechiul șef de echipaj al bricului Mircea.