Era o zi de Iulie,căldură înăbușitoare.
Vre‑o două vapoare de marfă, acostate la cheiul vechiu de piatră, își prăjeau la soare trupurile uriașe îmbrăcate în table negre de fer.
Pe la amiază pavilionul de la căpitănia portului, lăsat jos, arăta că e ora repaosului.
Hamalii încetaseră lucrul și, lungiți pe movilele de cărbuni, dormeau trudiți.
Coșurile de încărcat se odihneau și ele, goale, răsturnate alături.
În șirul de cafenele, ce se țin lanț una de alta în lungul cheiului, lumea sta la umbră în jurul meselor.
Unii își deșertau paharele de sirop răcoritor, iar alții își sorbeau filosofic cafelele.
La cafeneaua piloților, în fața debarcaderului, Barba‑Spiro, cel mal bătrân pilot din port, sta la umbră ținând în colțul gurei țigareta lui, făcută dintr‑un ciolan, și urmărea a‑lene, cu ochii pe jumătate închiși, fumul ce scăpa în rotocoale albaștrii..
Era foarte bătrân Barba‑Spiro; ținea minte de mult, dinainte de a fi orașul zidit.
De pe când erau numai niște colibe de stuf, în toată întinderea ostrovului și a mlaștinilor de o parte și de alta a gurei Dunărei până în mare. Multe povestea moșneagul, dar nu pe toate.
Se zice de unii că în locul unde este acum portul Sulina, nu cu multă vreme în urmă, era cuib de pirați, care jefuiau vasele ce se apropiau de gurile Dunărei.
Și mulți numai astfel își explicau începutul averilor unor bătrâni din port.
Lui Barba‑Spiro însă îi plăcuse să trăiască bine, și nu avea bani strânși.
De doua ani era la pensie: îl sfătuise doctorii să‑și termine meseria. Era și vremea; suferea de inimă.
Viața sbuciumată a piloților, grija ce o au în conducerea vaselor încărcate, atenția vecinic încordată, emoțiile dese și reumatismul fac pe cei mai mulți să‑și termine meseria sdruncinați și bolnavi de inimă.
De și primea regulat pensia, bătrânul nu se putea desvăța de viața lui obicinuită din vremea tinereței.
Din faptul dimeneței, de cum prindea a se deștepta viața în port, el era în picioare. Și o lua încet dealungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți, cu țigareta în colțul gurei.
Se opria la fiecare vapor, se uita lung, cercetător, și pleca înainte urmându‑și inspecția.
Nu se petrecea nici o mișcare în port ca să n‑o afle el.
Cum sta uneori la masa cafenelei, se scula în picioare, își punea mână strașină la ochi și căta lung și țintă spre largul mării.
De cum prindea să răsară câte‑un punct negru pe fundul albicios al zarei, nu‑și mai luă ochii până ce punctul acela nu se desprindea bine în larg, luând forme regulate, răsărind catargele și coșul.
Fluerul ascuțit și repetat al vre‑unui vapor, ce avea să facă manevră în port, îl făcea să tresară.
Se scula încet de la locul lui, mergea la marginea cheiului, și cu aerul unui examinator sever, observa manevra vasului în cele mai mici amănunte.
Câteodată se enerva, își ducea mâna la coaste să‑și potolească bătăile repezi ale inimei: i‑se părea că nu‑i bine; își strângea pumnii și mormăia înăbușit câte o înjurătură.
Când îi plăcea manevra, fața i se lumina și zicea în gura mare: „Bravo căpitane, bravo!…”
Trăia din vieața portului, lua parte cu tot focul inimei la mișcarea lui.
Părea că și mersul vaselor și isbirea cadențată a valurilor, și întreaga mișcare din port mergeau în același tact cu bătălie inimei lui.
Și tocmai târziu, sub seară, când prindea a se polei vârfurile trestiilor și soarele, roșu aprins, se stingea înecându‑se în adâncul apei, bătrânul pleca domol, cu pași măsurați, spre casă.
Și uneori, în liniștea miezului de noapte, când tot portul dormea obosit și nu se auzea decât pleoscăitul cadențat al valurilor lovite de cheiu, bătrânul o lua încet‑încet dea‑lungul digăi vechie de piatră, ce ca un șearpe uriaș se târăște în mare, având în cap ochiul roș al farului.
De vreo două zile Barba‑Spiro se simțea slab de tot; o tusă seacă îl înăbușă.
Asta nu‑l împedeca de a fi vecinic la postul său.
Tăcut, ca lângă un prieten vechiu și drag cu care se‑nțelegea de minune, sta pe mal vrăjit de glasul valurilor pe care îl asculta într‑una de atât amar de ani.
Cu drag urmărea valurile, cari alunecau în bătaia soarelui, până departe, lăsând o dungă albicioasă în nemărginirea albastră a mărei.
O adiere dulce de vânt răcoritor începuse să sufle din spre larg; bătrânul își ridică încet șapca, ațintindu‑și ochii spre fundul îndepărtat al zarei.
O pată albă se deprinsese la orizont și creștea în lumina soarelui, din ce în ce mai mare.
Era o corabie cu pânzele întinse, ce se apropia de port.
Bătrânul își trecu încet mână prin părul lui alb, în care vântul se juca nebunatic.
A… ce cunoștință veche îi era vântul acesta, ce bine îi știa el nebuniile lui înșelătoare!
De câte‑ori nu‑l aștepta ca pe un prieten bun, de ajutor, când îi umfla pânzele însuflețindu‑i corabia, ce despica valurile alunecând ca o pasăre în sbor cu aripele întinse.
Și de câte‑ori nu‑l blestemase, când își cerca puterile cu dânsul, deslănțuindu‑și furia asupră‑i.
Corabia se apropiase de tot: intra în apa liniștită a canalului.
Era o corabie mare, frumoasă, cu trei catarge.
Bătrânul o privea cu drag cum se apropia, mândră, cu toate pânzele umflate, tăind ușor apa ce aluneca pleoscându‑i cadențat coastele ei rotunde.
Trei fluerături ascuțite îl făcură pe moșneag să tresară, își întoarse capul înapoi: era un remorchier.
În acelaș timp o fluerătură puternică răsună lung, și trupul uriaș al unei probele încărcate ce venea în jos cu toate viteza, se ivi de după cotul canalului.
Bătrânul se ridică de la locul său, apropiindu‑se de mal.
Probela cu greu își putea micșora viteza, trebuia să se ferească făcând loc remorcherului și corăbiei care înainta mereu cu pânzele întinse: avea să privească la o manevră grea, asta îl interesa cu patimă.
Remorcherul repetă iarăși trei fluerături ascuțite; probela, ferindu‑se ca să îi facă loc, veni drept în fața corăbiei.
O fluerătură puternică, desperată răsună atunci
Mulțimea grămadă pe cheiu căta cu groază; toți ochii erau ațintiți la cele două vase, care trebuia să se ciocnească neavând vreme să mai abată.
Bătrânul, ce urmărea de pe cheiu toate mișcările, scrâșni nervos din dinți și un: „pasto diavolo” îi scăpă printre buze: pilotul de la probelă greșise manevra.
Și el, cu ochii eșiți din orbite, căta țintă, mușcându‑și buzele, pe când cu mâna își potolia bătăile grăbite ale inimei: aștepta…
Când într‑o clipă, ca prin farmec, toate pânzele fură lăsate și se auzi răsunând comenzile desperate iar vasele ajunse unul în fața altuia, bătrânului, cum sta înmărmurit, ținându‑și răsuflarea, i‑se painjiniră ochii, genunchii i se muiară; el întinse deodată mâna să caute un sprijin, dar se împletici și căzu mototol fără simțire…
Și vasele nu s‑au ciocnit; lin trecură, la o palmă unul pe lângă altul, fără a se atinge.
Lumea se făcuse roată în jurul trupului gârbovit și uscat care zăcea pe cheiu, neînsuflețit.
… Iar vântul din spre largul mărei, se‑ngrămădea și el, făcându‑și loc prin mulțime, și ca un vechiu și bun prieten, adiind ușor, îi mângâia fruntea răsfirându‑i pletele și barba lui albă…