Căpitanul își cumpărase șoimul de la un turc din Bender‑Eraclia, un orășel de pe coasta Anatoliei. Mergea cu el adesea la vânat. Până sălta prepelița, îl ținea legat cu o sfoară de picior; când vedea vânatul, îi da drumul.
Șoimul pleca în sbor despicând aerul ca o săgeată, își înfingea ghiarele în păsărică de pradă, care se sbătea desperată până cădeau rostogolindu‑se împreună în iarbă.
Atunci i se scotea dintre ghiare prada, care de multe ori se găsea încă vie; cu penele sbârlite, cu ochii mari și ciocul deschis.
Pe bord îi ținea într‑o colivie.
Ce trist era nefericitul prizonier, când părăseam vre‑un port.
Când ne perdeam în largul mărei, când nu se mai auzeau ciripirile păsărilor de uscat, când pământul, cu viața lui plină și bogată rămânea departe în urmă ca un punct negru, atunci începea grozavul chin al bietului prizonier din colivie.
Ne depărtam în ziua aceea de frumoasele coaste ale Asiei‑Mici.
De patru zile eram în largul mărei; bolta cerului, de un albastru șiers, eră pătată de nori albi ca niște grămezi de fulgi, ce‑și muiau marginile în apa albăstrie a mărei clătinată de valuri greoae și leneșe.
Șoimul trist abătut, părea că doarme.
Zăcea cu ochii închiși, cu o ghiară rezemată în gratiile coliviei ținea capul ascuns în penele lui sure și sburlite de stropii valurilor.
Era miezul zilei. Căldura chinuitoare, vederea aceleiași și iar aceleași nemărginiri pustii de ape, sfârșește prin a‑ți naște o plictiseală fără seamăn: acel sațiu obositor care‑l produce drumul mai multor zile de mare.
Toți dormiau, afară de oamenii din bordul de serviciu.
Un soldat se apropiase de colivie:
Era un băiat mic, oacheș, cu bonetul așezat pe ceafă, cu gâtul gol, cu obrajii arși de soare și de vânt.
Rezemat de manivela unui tun, privea înduioșat la șoimul care se scutura de praful de cărbuni ce eșea în vârtejul fumului pe gura coșului.
Un alt soldat mai sdravăn, bine legat, cu mustața răsărită, se apropiase; erau amândoi din acelaș sat.
„…Tânjește săracul! dar ce te gândești bre; îi dor de locul lui. Ce ar mai sbura el, mamă! să se vadă iar slobod…”
Tăcură amândoi; aceleași gânduri îi munceau.
Întorși cu fața la asfințit, priveau cu jale, cătând parcă ceva scump, într‑acolo, peste pustiul nemărginit de apă.
„Măi Niță, mâni îi Sântă‑Măria, hramul bisericii din sat de la noi. Așa‑i, bre? Și noi pe ce parte a lumei suntem…? Hei! așa te poartă armata, măi, și mai cu seamă când cazi în flotilă”…
Tăcură iarăși. Rămași pe gânduri, își urmau fiecare în tăcere firul amintirilor.
Cel mai înalt se depărta încet, răsucind între degete o foiță de țigară.
Celalt rămase pe punte lângă colivie, singur, cu ochii pironiți pe luciul valurilor ce, în goana lor nebună, se pierdeau departe în largul pustiu al mărei.
La ce visa el oare?
Departe, departe de tot, în spre apus, pe fundul albăstriu al cerului, o pată lucitoare flutura în bătaia soarelui. Și pata aceea creștea tot mai mare, tot mai aproape, urmată de umbra ei ce alerga tremurând pe fața mărei.
Era un stol de rândunele; o caravană zburătoare, în drumul lung spre țările vecinic scăldate de soare cu cerul pururea albastru și fără nori.
Perdut într‑o visare tainică și dulce, soldatul urmărea cu privirea stolul acela de rândunele, care venea din spre apus; parcă așteptă să‑i aducă o veste din țara lui.
Și ce departe era țara lui, ce dor îl prinsese de țară, de vatra satului de care se deslipise de trei ani de zile!
„Dar ce ai rămas așa cu ochii la cer măi Niță?” îl întrebă un soldat ce abia eșise pe punte.
„Vine toamna, mă camarade, de s‑au pornit așa rândunelele la drum” răspunse el ca trezit din somn.
Șoimul în colivie se deșteptase; însuflețit își scutura capul semeț și ațintea ochii mari, străbătând cu privirea lui ageră înălțimile.
Cu o lăcomie nespusă el pândea stolul acela de rândunele, care plutea legănat.
Cu ghiarele încleștate sălbatic în gratiile coliviei, cu pliscul deschis gata să sfășie, șoimul se sbătea turbat într‑o parte și alta căutând scăpare.
Îl deșteptase dorul de viață, îl chinuia avântul spre înălțimea norilor.
Câțiva soldați, strânși în jurul coliviei, priveau cu milă la el cum se zbătea între gratii. Oare nu erau și dânșii părtașii aceleiași soarte? Și cu dorul în inimă se uitau când la șoim,când la pata aceea neagră care plutea pe cer fluturând tot mai mică, mai departe, tot mai departe, până se pierdu înnecată în lumină pe fundul albastru străveziu al cerului de miază‑zi.
Șoimul nu se mai potolea; cu ciocul plin de sânge, cu o ghiară desprinsă, se zbătea într‑o frământare nebună.
Nu trecuse mai mult de o oră când un soldat veni să‑mi spuie că șoimul murise.
Îl trimisei să raporteze căpitanului.
În jurul coliviei soldații se adunaseră grămadă.
Unii râdeau, făcând glume; altora le era milă de pasărea care zăcea cu ciocul sângerat, fără suflare, cu ochii mari țintă la orizont.
„S‑a omorât singurel de inimă rea. Dar ce te gândești, săracul! când s‑a văzut că nu‑i chip de scăpare…” zicea soldatul acela mic și oacheș, cu gâtul gol și cu obrajii arși de soare.
Și printre buze îi scăpă un oftat, care îl și culese vântul ce trecea nebun fluerând prin macaralele din coltul pânzelor umflate care mânau vasul într‑o legănare leneșă, greoae…
Pe mare, 1898