Sus la far, se leagănă încă molatic în aer, semnalul care arată că e timp rău pe mare.
Fusese furtună; de patru zile nici un vapor nu intrase în port; valurile încă nu se potoliseră.
Pe cheul vechiu de piatră, unde altă dată clocotea zgomotul și mișcarea, azi e liniște de cimitir, o tristețe mută stăpânește tot cuprinsul cheului.
Aci, un grup de hamali, fără lucru, triști, zdrențuroși, stau a lene cu pipele între dinți, privind cu jale prin rotocoalele albăstrii ale fumului în largul depărtat al mărei; dincoace, grupuri de negustori, agenți din port, privesc cu grijă spre fundul plumburiu al zărei.
Femei, pe fețele cărora se vede spaima și grija, ținând copii de mână, se plimbă nerăbdătoare cu ochii plini de lacrimi; sunt soțiile marinarilor așteptați.
Toți se mișcă în tăcere; nici un zgomot omenesc nu turbură sfințenia acestei jale mute, ce parcă plutește deasupra limbei de piatră care înaintează în mare.
Iar marea nebună, parcă anume bătându‑și joc de slăbiciunea omenească, în hohot clocotitor își isbește valurile sgomotoase de cheul bătrân, spălându‑i în răstimpuri mușchiul prins pe lespedea de piatră înegrită de vremuri.
O mișcare se face prin mulțime, toți sunt în picioare cu ochii țintă la orizont.
— Se vede!… se vede!… e un vapor!…
Departe, departe de tot, în fund acolo unde marginile zdrențuite ale norilor se împreună cu vârfurile înspumate ale valurilor, acolo unde parcă se sprijină bolta cerească, se ivește un punct mic, negru, perdut în zare.
Nerăbdătoare se mișcă lumea pe cheu, așa în neștire, întrebându‑se unii pe alții fără a afla nimic. Fețele tuturora încep a se lumina, femeile își șterg ochii de lacrimii, pentru a vedea mai bine punctul acela negru, care crește coprins în zare din ce în ce mai mult.
Turcii de la corăbiile din port, suiți în catarge, privesc spre largul mărei.
E un vapor – dar care?
Fie‑care, se simte încălzit de speranța că e acel pe care îl așteaptă.
Mereu se face mai mare punctul acela răsleț. Un pilot care privește cu ocheanu, strigă în gura mare:
— Are coșul alb… e Principesa.
— Vine! Principesa!… – se aude din toate părțile.
O femee îmbrobodită cu un șal vechiu, ținând un copilaș de mână, își șterse grăbită ochii de lacrimi și cu mâna își apasă pieptul să‑și potolească bătăile răpezi ale inimei.
— Uite… vezi că vine tata – și ridică în brațe copilașul, care cu mânuțele întinse cătă neștiutor, gângăvind drăgălaș: ta‑ta.
Punctul se preface într‑o pată neagră desprinsă din zare, se vede tot mai bine, mai aproape, tot mai aproape, cum înaintează acea jucărie minunată.
Aci înălțându‑se pe vârful înspumat al unui talaz, aci prăbușindu‑se ca într‑o prăpastie în golul ce‑l fac valurile în jocul lor nebun.
Principesa aluneca încet, lovind‑se la fiecare pas de valurile care năvălesc pe rând culcând‑o pe o parte și pe alta; iar în urmă‑i, se târăște ca un șarpe prins de vârful coșului, fumul ce în rotocoale negre gonite de vânt se perde departe, în largul pustiu al mărei.
Iată, acum se văd bine oamenii care se mișcă pe punte, se pregătesc pentru sosire.
Căpitanul e la postul său cu ochii țintă înainte, timonierul e la roata cârmei, bucătarul, cu șorțul alb d‑inainte și cu scufia în cap, a eșit și el în ușa bucătăriei să vadă portul.
Mulțimea pe cheu începe a flutura pălăriile și batistele în aer.
Femeea își lăsase copilul jos, și desfăcuse șalul scuturându‑l în bătaia vântului – o văzuse – un marinar ce sta în prova, cu capul gol, cu pipa între dinți, cu o mână ținându‑se de ancoră, cu cealaltă își ridicase șapca fluturând‑o în aer.
Cum a intrat în apa calmă a portului, ca prin farmec, Principesa și‑a potolit mersul; liniștită, mândră, alunecă acum tăind încet apa ce se prelinge pe coastele ei, îndepărtându‑se în curbe largi cari plioscăesc în cadență cheiul vechiu de piatră.
— Funda! răsună vocea căpitanului. Și ancora se rostogolește c‑un zăngănit sălbatic, târând lanțul după dânsa în fundul apei, care clocotește în locul acela împroșcând cu stropi până departe.
Lumea nerăbdătoare se îngrămădește la debarcader.
Unii, privesc îngroziți la coș, pe care se văd pete: urmele lăsate de stropii valurilor.
Principesa e acostată lângă cheiul care clocotește, ca și altă‑dată, de sgomot și mișcare.
Portul reînvie însuflețit de o lume care roește în sus și în jos; sgomotul asurzitor al mașinei de descărcat, strigătele hamalilor ce cară marfa, toată mișcarea și hărnicia asta readuce portul la viața‑i obicinuită, plină și bogată.
Și‑n mulțimea asta care se frământă grăbită, se mișcă mânată de nevoile vieței, femeea îmbrobodită cu șalul vechiu, zâmbește printre lacrimi cătând cu drag la soțul ei, un marinar tânăr ce strânge în brațe copilașul drăguț care gângăvește cu atâta gingășie: ta‑ta.
— Era să nu‑l mai văd drăguțul. Scuturăndu‑și pipa de scrum, un marinar bătrân, spunea la câți‑va oameni ce se oprise cătând înduioșați.
— De doui ani îs luați sărmanii… bietul copilaș era să rămâie fără tată… e hei!… pe mulți tați i‑a înghițit marea și câți orfani și câte lacrimi n‑a lăsat pe lume!…
Iar marea nebună, parcă anume bătându‑și joc de slăbiciunea omenească, cu acelaș hohot clocotitor, își isbea valurile sgomotoase de cheiul bătrân, spălându‑i în răstimpuri mușchiul prins de lespedele de piatră înegrite de vremuri….
Constanța, 1898.