Trebizonda, 7 August
0 mână mă scutură ușor.
Mă deștept tresărind; e timonierul de serviciu – inamicul ofițerilor pe bord – care‑mi șoptește scurt: peste cinci minute urmați a lua de quart.
Ah!… și ce somn dulce și binefăcător mă stăpânește.
Cu ochii încă împăinjeniți mă îmbrac, și, pipăind scările, mă suiu pe punte.
După o noapte albă, serviciul acesta de la orele patru la opt dimineața e neînchipuit de greu.
Vântul s‑a potolit; marea însă tot își mai clatină valurile ei mari, greoae, culcându‑l pe Mircea pe coastă, așa că abia se mai poate ridica la loc o clipă bătrânul vas pentru a cădea obosit pe cealaltă parte. Și cum se smuncește el zăngănind între lanțurile celor două ancore care caută să‑l stăpânească în loc!
Deschid ochii mari și sorb, răpit de uimire, priveliștea nespus de frumoasă ce se desfășoară în fața mea.
Trebizonda, imens amfiteatru, se înalță pe coasta unui munte verde, în care vezi înfipte casele albe, cu nenumăratele lor ferești ferecate, cu cerdace largi, unele deasupra altora; și sutele de minarete ale moscheelor, toate într‑o neorânduială ciudată, totul în forme curioase și bizare, în culori vii și diferite, pătate numai de umbra cea de un verde închis a chiparoșilor și platanilor.
Spre apus se ridică un munte înalt și pietros: Sui‑Dangi. Sus de tot pe creasta lui pleșuvă stă mândră de pază în fața orașului, ca imagină a isalmismului, o moschee veche, cu zidurile mari, cu o cupolă înegrită de vremuri, cu vârful minaretului ascuțit despicând norii, lăsați așa de jos de pare că își razămă marginile lor deslânate pe coama munților.
Spre răsărit o limbă de piatră se prelungește în mare; iar în capăt, pe un colț de stâncă, e așezat farul. În spatele orașului, pe înălțimi stâncoase, se zăresc așezate la rând movile de pământ, urme de fortificații ale bateriilor de artilerie.
În fund, departe, albesc în zare movile de pietre, dărâmături, grămezi de ziduri năruite; e vechea cetate Trapezus.
Și totul e într‑o liniște desăvârșită, nu poți surprinde nici o mișcare: întreg orașul doarme somnul greoiu și potolit în care zac adâncite toate aceste orașe asiatice.
De jos de la port se desprind câte‑va puncte care înegresc crestele valurilor; în mișcări zbuciumate se îndreaptă în spre noi: sunt bărcile cu interpreți și furnisori, adevărate paseri de pradă, ce se întrec care să ajungă mai curând la vapoarele străine sosite în port.
Din cea dintăiu barcă ce ajunge acostând la scară, un om svelt și ager, cu fesul pe ceafă, își cere voie, într‑o franțuzească perfectă, ca să‑l primim.
Înainte de a‑i răspunde, el e pe punte și începe recomandațiile: Signor Giovani, interpret și furnisor al tuturor vaselor de răsboiu ce vin în port, gata pentru orice informații și servicii de care avem nevoe.
În rada asta deschisă, fără adăpost, Mircea nu se mai potolește: parcă‑i amețit, așa se leagănă fără astâmpăr pe‑o mare încă agitată de hulă puternică.
Ce curioasă e această mișcare de undulație pe care o păstrează încă apa mării în urma unei furtuni.
Nici o adiere de vânt nu se simte înfiorând fața apei și totuși marea neastâmpărată își trimite necurmat valurile aceste lungi, greoaie, fără spume și fără sgomot, care te înalță și te scoboară încet și lin înfiorându‑te prin liniștea lor plină de înțeles. O fi ecoul aproape stins al unei furtuni trecute, sau prevestirea unei furtuni apropiate?…
Pe punte nu‑i nici o mișcare; dorm duși în somnul dulce și întăritor de dimineață. Timonierul de quart picură răzămat de catargul din pupă.
Legănarea asta amețitoare simt că mă biruie, totuși mă lupt deschizând mari ochii: ca într‑un decor de teatru se desfășoară splendida panoramă a Trebizondei.
Și‑n toropeala asta neînchipuit de dulce, ușor, pe nesimțite, mă fură gândurile‑n urmă, și prind a se închega imagini așa de mult uitate…
Târziu mă regăsesc departe în urmă, în scursul vremurilor copilăriei mele.
Din toate, un gând mai ales îmi chinuește mintea: tabloul, pe care l‑am acum în fată, îl cunosc, l‑am mai văzut când‑va; priveliștea acestui oraș asiatic o regăsesc în amintirea mea.
De unde și cum?
Curios fenomen sufletesc: o scenă, o imagine, pe care o vezi întăia oară și totuși să o găsești, fără să știi de unde, ascunsă în fundul minții tale…
Imaginea e rămasă poate de demult, de prin cărțile vechi și roase, cu chipuri minunate, la care priveam cu aprinderea unei închipuiri copilărești.
Și firul gândurilor mă poartă în urmă, spre țara mea rămasă atâta de departe, spre un colț tăcut și plin de farmec din fundul Moldovei.
Par‑că mă văd acum: purtând cărțile subțioară plecam de acasă, copil neastâmpărat, cu mintea aprinsă de visuri nebune, vecinic mânat de dorul de a vedea locuri noi, neumblate.
Ca să ajung la școala, colindam străzile cele mai îndepărtate, și mă pierdeam uitând de casă și de școală; ocolind orașul, în naivitatea mea copilărească credeam că lumea întreagă o cutreer.
Îmi aduc aminte bine… era o zi frumoasă de primăvară, o zi din acele în care parcă natura întreagă e prinsă de un râs voios, nebunatic, copilăresc. Toate erau scăldate în ploaea caldă a razelor soarelui de amiază.
Mă duceam la școală având cartea făcută sul în buzunarul hainei pătate de cerneală. Departe în fundul unei măhălăli, o droae de copii se ținea după un om…
„Un harap, un harap”, strigau cu toții îmbrâncindu‑se ca să‑l poată vedea de aproape.
Era un biet negru; de cine știe unde, soarta și nevoile îl aruncase prin partea locului.
Ca să scape de ceata de copii care îl urmăreau, negrul intrase într‑o cârciumă; noi strânși grămadă în dreptul ușei îl priveam cu ochii cercetători. Unii susțineau că‑i dat cu funingină, alții că părul lui creț trebue să fie de lână; iar câțiva mai îndrăzneți se furișau pe lângă el și îl atingeau chiar pe haine croind‑o însă înapoi la fugă în spre ușă.
Negrul știa câteva vorbe românești; am înțeles bine când i‑a spus cârciumarului că vine din Asia, de la Trebizonda. Nu știu ce am găsit eu în acest nume, auzit atunci întăia oară; dar nu mi‑a putut eși nici odată din minte.
Când am ajuns la școală, m‑am repezit la atlasul geografic, și multă vreme am rămas cu ochii țintă la numele acela scris cu litere mărunte.
Și uneori, pe când profesorul înălbea tabla cu șiraguri lungi de cifre chinuitoare, îmi lăsam capul rezemat pe mână, sburând cu gândul departe peste țări și mări, în drum spre Trebizonda.
Și după atâta amar de vreme mă regăsesc în fața acestui oraș, tablou în care parcă surprind aruncături de penel cunoscute, trăsături știute de multă vreme.
Rămân așa, pierdut cu ochii în vag, în fața încântătoarei vederi.
Privirile, rătăcite o clipă, mi se ațintesc în zarea îndepărtată, la niște puncte, care deslipite din ceață, albesc dunga șerpuitoare de pe înălțimea lui Sui‑Dagni: e o caravană ce sosește cu mărfuri dela Teheran sau Erzerum.
Cu încetul, vederea o cuprinde toată, deslușind contururi tot mai lămurite din acea mulțime care se mișcă încet și trăgănat în lungul drumului pierdut în neguri.
Se văd bine acum arabii înveliți în burnuzuri largi și luminate, albe ca zăpada, cămilele ostenite, încărcate cumplit, călcând rar, domol, cu genunchii îndoiți, cu gâturile întinse înainte…