Era pe la amiază; o liniște adâncă stăpânea satul tăcut și uitat printre mlaștinile acoperite de stuf auriu. Colibele sărăcăcioase ale pescarilor, înșirate la rând, acoperiau limba de pământ prelungită de la gura Sf. Gheorghe până departe spre larg, unde se perdea dunga albicioasă a Dunării în nemărginirea albastră a mărei.
Departe, tocmai în coada satului, era coliba lui Moș Simion; topilată sub coperișu‑i țuguiat de papură, mai pustie acum de cât în totdeauna.
De o săptămână și mai bine, de când moșneagul își îngropase singurul fecior pe care‑l avusese, ușa colibei n‑a mai fost deschisă. Tot timpul umblase bătrânul așa rătăcit prin vecini și pe la cârciume, ca să‑și mai înece amărăciunea care‑i umplea inima și să uite jalea ce‑i chinuia mintea.
Mereu repeta desnădăjduit: la ce bun rămășița asta de zile care mi‑a lăsat‑o Dumnezeu!
Grecul, care avea pescăria în arendă, l‑a ertat câteva zile, pe urmă i‑a cerut să‑și urmeze meseria că altfel nu‑i mai dă făină. Bătrânul s‑a întors iar la barca lui rămasă părăsită pe mal în bătătura colibei.
Ce era de făcut! Trebuia să se hrănească cât mai avea de trăit..
După ce și‑a cercetat barca, a dat‑o la apă, i‑a potrivit catargul și apucând amândouă lopețile a plecat oftând din adâncul inimei – de mult timp numai plecase bătrânul așa singur la pescuit…
O adiere dulce de vânt, care venea din spre largul mărei, răcorea fruntea pescarului și se juca nebunatic printre vițele lui de păr cărunt. Și suflarea acea ușoară de vânt, înfiora fața străvezie a mărei tăiată de urmele bărcilor mici și negre, cu pânzele umflate, ca niște păsări cu aripile întinse, cari sburau la larg departe spre locul de pescuire, cale de opt mile de la mal.
Întrecându‑se în goană, tot câte doi pescari în fiecare barcă, treceau unii pe lângă alții vorbind și cântând în gura mare; iar vântul, le culegea sunetele glasurilor ducându‑le înainte, până le perdea frânte în golul nesfârșit al depărtării.
— Greu, greu de tot singur, Moș Simioane, îi strigă unul din fundul bărcii, noroc bun!
— Să dea Dumnezeu, îi răspunse cu jumătate glas bătrânul care sta perdut pe gânduri strângând cu amândouă mâinile lopata care o ținea drept cârmă.
Ajunsese aproape de locul unde erau înșirate cârligele pentru nisetri și moruni, când a prins el de veste că din spre asfințit se înălțase un nouraș alburiu, arcuit pe bolta limpede albastră a cerului.
Vântul își schimbase repede direcția și sufla acum din spre coastă din ce în ce mai însuflețit.
Cunoștea el semnele acele; era un grăunte de furtună care se apropia văzând cu ochii. Celelalte bărci se depărtaseră de mult gonind spre țărm.
Bătrânul, văzând bine că numai este chip să meargă drept în potriva vântului, care se întărea mereu suflând din spre uscat, trecu ușor colțul pânzei în celalt bord al bărcei.
Și pânza se umflă sbătându‑se ca însuflețită sub loviturile vântului, pe când barca aplecată pe o coastă zbura ca săgeată.
Pe sus, venea tot mereu norul acela; mai aproape, tot mai aproape, până se sparse cu ropot într‑o ploaie repede și deasă. Picăturile mari și reci, după ce‑l orbeau biciuindu‑i fața, se scurgeau în barba încâlcită a moșneagului.
Marea, resvrătită repede, își începuse jocul ei neastâmpărat. Și barca mică, ușoară ca o bucată de plută, aci se ridică în sus pe creasta albă de spumă a unui val, aci alunecă în jos, afundându‑se ca într‑o prăpastie.
Bătrânul, sta liniștit, cu manele încleștate pe lopata cu care ținea cârma, guvernând la val cu ochii țintă înainte, întâmpinând valurile și potrivind mersul zbuciumat al bărcei.
Pânza se zbătea prinsă de catargul îndoit sub vânt, – nu s‑auzi de cât o trosnitură seacă; și catargul se frânse în două. Pânza ne mai ținându‑se, căzu în jos tremurând și prăvălind barca pe o coastă. O înjurătură scăpă printre dinții bătrânului. Într‑o clipă își smulse cuțitul de la brâu și tăie sfoara care ținea colțul pânzei. Pânza rămase liberă, o și zmuci vântul repezind‑o în goana lui nebună, barca se îndreptă iarăș la loc.
Atunci, el apucă amândouă lopețile și începu să tragă cu toată puterea; dar îi era zadarnică încercarea, căci nu putea înainta înpotriva vântului care‑l târa înapoi spre larg.
Scrâșnind, turbat de necaz se lupta încăpățânat moșneagul, trăgând din răsputeri, și încordându‑și brațele lui noduroase își lăsă pe lopeți toată greutatea trupului său gârbovit.
În ferbințeala luptei un gând dureros îi scapără prin minte: „unde‑i fecioru‑său acum, să‑i dea ajutor cu brațele lui vânjoase!…”
…Și în lupta asta așa de nepotrivită, marea parcă anume bătându‑și joc de slăbicunea lui îl amețea aruncându‑i în obraz stropii valurilor care ferbeau clocotind în juru‑i.
Capul bătrânului ardea în flăcări. Ca să‑și mai răcorească fruntea acoperită de sudoare, își trase căciula pe ceafă, dar vântul care sufla mânios i‑o smulse într‑o clipă aruncând‑o în jocul valurilor.
Zăpăcit de ropotul vijeliei, cătând numai înainte pentru a se strecura printre stâncele acele spumegătoare, pierduse din vedere țărmul către care trebuia să meargă.
Și acum, cu puterile sleite, se oprise desperat în loc; cu capul gol, cu părul în vânt, căta cu groază în juru‑i să poată zări în vreo parte dunga țărmului înegrind orizontul.
Dar, nimic… nimic pe toată întinderea pustie a apei albastre‑sinilii pătată numai de umbra norilor cari alergau nebuni pe bolta sură a cerului. Numai putea ști încotro era uscatul.
Ce era de făcut?… Rămas jucăria valurilor, la voia întâmplării, privea aiurit departe, tocmai în fundul nedeslușit al zării, acolo unde bolta cerească se sprijină parcă pe vârfurile albe ale valurilor.
Vântul își înmuise suflarea. Se mai liniști încălzit de speranța că vre‑un vapor care ar trece pe aproape l‑ar putea zări. Își scoase haina încet și‑o prinse ca semnal de catargul pe jumătate rupt.
Istovit de oboseală se lăsă în fundul bărcii, moale ca ceara, și chinuit amar de lupta gândurilor ce se încinsese în mintea lui turburată.
Un cârd de goelanzi, plutind prin spațiu se rotea țiindu‑se mereu de‑asupra bărcii rătăcitoare.
Ce nesuferite sunt aceste păsări de pradă când aruncă în singurătatea mării țipetele lor sălbatice ca niște râsete înfiorător de batjocoritoare.
Și bătrânul, cu ochii țintă, urmărindu‑le sborul, își încrețea fruntea vrând să‑și alunge din față o imagină urîtă, rămasă de demult în mintea lui. Dar, nu putea să scape, imagina îl chinuia răsărindu‑i din ce în ce mai limpede și mai vie.
De atâta vreme, și ce bine își aduce aminte de cadavrul pe care l‑a întâlnit plutind printre valuri, sfâșiat de goelanzii cari se sbăteau în jurul lui cu aripele întinse, cu ciocurile deschise amenințătoare… Dacă ar pieri de sete și de foame, ar ajunge și el tot așa… și bătrânul se înfiora tresărind ca dintr‑un vis urât.
Umbrele serei începuse a împânzi orizontul cernit, vântul căzuse cu totul; numai valurile mari, greoae, se mai legănau încă în liniștea largului mării.
Își simțea limba uscată în gură și buzele îi ardeau ca focul, începuse setea să‑l chinuiască. Se culcă pe pântece muindu‑și buzele în apa de ploaie strânsă în colțul bărcii; dar se ridică îndată ștergându‑se repede cu măneca de la cămașe; apa de ploaie era amestecată cu stropii de apă sărată a valurilor.
Se lungi pe fundul bărcii, cu fața în sus, cu pumnii sub cap, cercând să‑și potolească gândurile.
Într‑un târziu, închise ochii voind să adoarmă, dar deasupra capului i se părea să plutesc desfășurându‑se vederi felurite și un gând de moarte îi frământa mintea. Ne mai putând suferi, deschise ochii mari cătând înfiorat în jurul său.
Bolta cerului se limpezise peste tot, și în creștetul ei lucea luna încremenită, așa de galbenă și de plină, despicând cu o dâră de lumină nemărginirea neagră a apei.
Nu putu ațâpi nici o clipă, sta deștept; stăpânindu‑și răsuflarea, își asculta cu frică bătăile inimei, iar gândurile ca într‑un haos întunecos i se încrucișau cu o iuțeală amețitoare.
Toată viața‑i tristă, monotonă i se desfășura pe dinaintea. Întâiul gând i se opri la fiu‑său îngropat de câteva zile; i se părea că vede smulsă și aruncată în lături crucea albă de lemn, lucrată de el, și movila aceea de nisip amestecat cu sfărămături de scoici colorate, era răscolit… încet și în lumină i se arăta satul, coliba aceea tupilată în care s‑a trezit… sărăcia, necazurile și mulțumirile pe cari le avusese… malul acela sterp și nisipos unde era cimitirul satului, și parcă își vedea femeia cu o mână strașină la ochi și cu cealaltă făcându‑i semn să vie la ea… și toate, toate i se înșirau într‑o jale mută chinuitoare.
Ce noapte groasnică până a prins a miji zorile.
Și cum sta cu ochii pironiți în fundul zării unde se întindea mereu o pată roșă‑aurie poliind fața apei; același gând de moarte îi îngheță simțirea: ce va face toată ziua… și mâine… și poimâine…
Gâtlejul uscat de sete, pântecele care țipă de foame, și țărmul tot nu se zărește, și nici o pânză nu albește la orizont, nici o urmă de fum de la vreun vapor nu se poate străvede pe toată întinderea goală a mării.
Ca să‑și mai înșele foamea, începu să mestice tutunul pe care‑l avea la el. Se lungi apoi iar cu trupul scăldat în ploaia caldă a razelor de soare, și rămase așa cu ochii închiși, cu buzele arse în friguri, pierzându‑se într‑o gândire tot mai înceată, mai nedeslușită, până i se topiră simțirile într‑o amorțeală greoae: căzuse într‑un somn adânc.
…Și cum stă el, cu chipul stins, dormind cu fața în sus, întins pe fundul bărcii aceleia mici și negre, părea culcat într‑un sicriu care plutea la întâmplare, rătăcit pe luciul pustiu al apei întinse, fără margini.
Când și‑a venit bătrânul în fire, era pe niște saci de pe puntea unui vapor englez de comerț, care‑l luase întâlnindu‑l în drumul spre Sulina.
Trecuse departe de Sf. Gheorghe că abea se mai zăria turnul farului ca un punct negru, perdut la orizont.
Acolo era satul lui; pe malul acela sterp și nisipos, acolo se stinseseră toți ai lui, și cât de, singur și amărât acum la vreme de bătrânețe.
…Și o îndoială dureroasă se închegă prin mintea bătrânului pe când buzele‑i uscate șopteau în neștire: la ce bun rămășița asta de zile ce mi‑a lăsat‑o Dumnezeu!…