Pe mare, 6 August.
Toată noaptea am avut o mare potolită. M‑a chinuit doar luna plină ce se ținea de noi plutind pe înălțimea albastră, iar geana‑i argintie cădea de oboseală pe un ochiu rotund de geam drept în cabina mea.
În faptul dimineței eram la post pe punte. Serviciul obicinuit de quart: se pune pe hartă punctul însemnând locul unde ne aflăm la ora anumită.
O dimineață răcoroasă; coprinsul tot e plin de fiorii reci ai unei brize ușoare, nehorărâte, care se joacă prin rotocoalele fumului de la coș, aruncându‑ne praf de cărbuni în ceaiul pe care‑l sorbim cu poftă.
Se sună de spălarea punții. Într‑o clipă vaporul întreg e inundat; pompele toate lucrează cu zor și apa din gheordele, ce cade aruncată, isbește puntea udă în lovituri ca de ciocan. Iar păsările în cușca din fund, de sub comandă, se strâng înspăimântate, cu penele sbârlite, și‑nchid ochii cu groază de atâta apărie.
Pe bord, mișcare generală; sprinteni, vioi, aleargă marinarii cu mânecile suflecate până la cot, cu picioarele goale până la genunchi, în apa rece și sărată a mării ce înroșește pielea; grăbiți muncesc de‑a valma.
Eșind din aerul îmbâcsit dinăuntru, la lumină, în aerul deschis, ce vecinic schimbător e plin de sănătate, în răceala apei așa de bogată‑n viață e parcă o renaștere îndeplinită în sânul larg al naturii, în măreața sălbătăcie a mării.
…Și nu știu cum adesea mă duce gându‑n urmă, departe, la pământul cu orașele lui mari, la furnicarele omenești, prin mahalalele înfundate, acolo unde zac așa de înghesuiți atâția sclavi moderni – omul‑uneltă înăbușit în atelierul plin de fum, omul‑mașină‑de‑scris încătușat de biroul plin de praf și de cerneală – numai aci simți cât de tristă‑i soarta acelor victime ale mizeriei mult lăudatei civilizații.
Se simte încet cum crește suflarea unui vânt de West. Comandantul dă ordin a se desfășura sburătorii, randa și vela‑straiului.
… Și navigam astfel mânați de vânt, cu pânzele întinse, mereu în golul nesfârșit ce ne‑mpresoară… mereu către Sud‑Est, spre cercul albastru strălucitor la orizont: într‑acolo este coasta Anatoliei; la noapte vom ancora în Trebizonda.
Tot echipagiul trece la exerciții pe specialități. Și pe când vasul își urmează calea legănat din val în val, oamenii toți stau la posturile rânduite; ici un grup în jurul unui tun, dincoace altul în jurul busolei; unii execută semnele, alții la manevre stau în jurul catargului din provă.
Aci pe puntea asta, sub bolta nesfârșită a cerului, pe aceste câteva scânduri cari te țin deasupra abisului nepătruns al fundului, aci unde sunt strânse atâtea vieți la un loc, ca într‑un cuib răsleț, se nimicește orice voință, nimeni nu mai trăește pentru sine ci pentru rolul pe care‑l are de împlinit; e un fel de contopire totală pentru a forma un singur suflet care să dea viață acestui corp înaripat, în luptă cu natura, acestei minunate înjghebări de lemne și fer, de pânze și frânghii, pe care mintea omenească a născocit‑o și‑a prefăcut‑o în lunga scurgere a veacurilor.
O legătură foarte curioasă strânge pe acești oameni diferiți, adunați care din cotro, împărtășind aceiaș soartă în leagănul acesta cu aripi care plutește rătăcitor între cer și apă, așa departe de restul lumii.
… Pe la prânz vântul își schimbă suflarea; marea e peste tot demontată.
Se sună semnalul de masă; ne scoboram în careu.
Masa e așezată ca pentru posturile de mare: deasupra, în găuri mici, sunt puse bețișoare cari împresoară farfuriile pentru a nu fi răsturnate de aplecările vasului.
Ciudată e înfățișarea unei mese luată pe timp rău. Acolo altădată răsună zgomot, râs și veselie, acum nu se aude decât foarte rar câte o glumă aruncată vre unuia ce n‑are poftă de mâncare; adesea bucatele nu sunt bune, sau se aduc prea târziu; în totdeauna se servește prea încet. Unii abia gustă, alții înghit în sec, iar alții se ridică plecând grăbiți… și toți doresc a termina mai curând și această datorie ce au de împlinit.
Vântul se întărește văzând cu ochii, și din spre Nord sosește o bură de ploae rece și deasă.
Ofițerul de quart se oprește necăjit din plimbarea lui obicinuită, își îmbracă mantaua de ploae și strigă răspicat și puternic pentru a birui glasul urlător al vântului.
A strânge zburătorul mic… atențiune… strângeți!… Un scârțâit chinuitor de macarale, un tropot cadențat de picioare goale pe puntea udă, un amestec de răsuflări adânci întretăiate de îndemnări… vira… lunga… vira… și totul se sfârșește în fluerăturile ascuțite ale sifliilor…
Numai divizionul de serviciu e pe punte; toți sunt îmbrăcați în hainele de ploaie, făcute din pânză groasă ceruită.
Mă scobor încet, aplecat, pe scara din cazarmă, să intru la mine în cabină. Jos, mă opresc pentru a recăpăta respirația o clipă curmată de mirosul acru înecăcios care încinge tot coprinsul mohorât întunecat.
Ce înfățișare stranie are spațiul acesta așa de strâmt, – abia înroșit de lumina slabă a unui felinar legănat; printre obiectele de tot felul îngrămădite acolo stau atâtea ființi într‑o căldură năbușitoare, în mirosul greu de catran care umple aerul închis și stricat.
Dintr‑un bord în altul hamacele prinse în tavan, umflate ca niște saci plini atârnând în jos, se ating între ele legănând sbuciumat trupurile ghemuite ale acelor cari dorm obosiți sau zac în amorțire.
Intru în cabină și mă sui în patul meu strâmt ca o cutie, ce are o muche mai înaltă pentru a‑mi opri rostogolirea în aplecările vasului. În acești câțiva metri cubi de aer închis locuim patru inși; paturile așezate câte două, unul deasupra altuia. Dimineața e frumos când ne‑mbrăcăm pe rând numai câte unul!…
Cum stau întins cu fața în sus, cu un braț lipit dealungul peretelui umed, simt lovitura fiecărui val care se sparge de coastele vasului; pare că ar voi să doboare peretele ce oprește șivoiul de a străbate înăuntru. Și Mircea tresare și geme la fiecare nouă isbitură.
Ațipisem coprins de‑o toropeală visătoare în care pluteam perdut, când vasul se culcă pe o coastă într‑o bandă așa de puternică încât toate obiectele de pe o poliță deasupra capului, cărți, perii, sticle, oglindă, cad peste mine.
Întunericul, aerul dinnăuntru mă înăbușă. Mă urc pe punte.
Afară, o noapte neagră de nepătruns. Vântul mugește în tremurături fioroase și uneori din negrul văzduhului ca o suflare de ghiață se repede cu‑atâta furie de parcă sfâșie în bucăți pânzele încordate ce țipă în legături.
Patru bătăi scurte de clopot, vibrând așa de trist, ne spune ora bordului – e miezul nopții.
— Bun quart înainte!… bun quart înapoi!… bun quart peste tot!… și vorbele tăiate de ascuțișul vântului se pierd gonite în haosul ce ne înconjoară.
Facționarii uzi, amorțiți de frig, nemișcați la posturi, par niște umbre țintuite în loc. Numai ofițerul de sus cu pași greoi măsoară în lung comanda.
Și Mircea – bătrânul ce atâtea a înfruntat – abia înnaintează luptând la fiecare pas cu valuri din potrivă ce cad pe puntea udă ca lovituri seci de ciocan. Întreaga suprafață de apă în jurul nostru pare că fumegă fierbând în clocot, și un fel de umbră neagră se întinde pe deasupra gonind în urma noastră.
Mă duc în provă; câțiva marinari alipiți de peretele bucătăriei își usucă hainele lor ude – de aci se vede bine fiecare val ce ajunge și ca o stâncă se prăvale isbind în coastele vasului ce cade cu pliscul în jos ca într‑o groapă neagră și adânc deschisă înainte.
Pachete mari de apă năvălesc înăuntru acoperind puntea, și se întind plimbându‑se dintr‑un bord în altul, adesea stricând somnul celor ce picotesc lungiți în jurul cabestanului având colacii de frânghie și lanțuri drept căpătâi.
„Se vede o lumină albă înainte”, strigă omul de sus din gabie.
O mișcare deosebită se face pe bord. Comandantul e anunțat.
„Farul turnant cu eclat, dela Trebizonda”, se șoptește pe puntea de comandă. Și toți sunt afară cu ochii mari deschiși cătând să prindă cu vederea acea steluță tainică ce s‑aprinde și se stinge abia licărind la orizont.
Ce putere fără seamăn are lumina farului asupra firii omenești. Lumina aceasta slabă, ce abia se zărește clipind ca un ochiu obosit de veghere, te călăuzește și te susține, și‑n taină te îndeamnă șoptindu‑ți: înainte!… tot înainte!… Parcă te simți îmbărbătat, puterile ți se îndoesc, căci nu mai ești singur, răsleț rătăcitor pe întinsul pustiului de ape. În nopțile negre și furtunoase e candela sfântă ce arde la marginea mării, în locul de scăpare a ființelor slabe ce în luptă cu natura cer mână de ajutor.
Și una lângă alta, încet, pe nesimțite, răsar lumini departe întocmai ca steluțe ce‑și tremură sclipirea pe fundul negru în zare.
„Luminile din port… ajungem… e Trebizonda…”, își spun unii altora, și pare că o suflare de viață animează întreaga mulțime. În vederea portului nimeni nu mai suferă; ca prin farmec tot răul se uită într‑o clipă.
Ne apropiăm. Luminile apar într‑un joc curios înmulțindu‑se și crescând mereu. Dar nimic lămurit nu se poate deosebi din haosul spre care înaintăm.
Se pun sondele – „27 metri!… fund nisip”, strigă timonerul din prova; și navigam încet, numai cu mașina, în vederea portului, să recunoaștem intrarea.
Câteva umbre negre se desprind înălțându‑se în fața noastră; uriași, în forme fantastice, parcă anume ni se opun în cale. Toate privirile sunt încordate, ochii ațintiți se silesc a despica întunericul dinainte… sunt trei corăbii mari ancorate în radă; așa cum stau perdute în negura nopții par niște monștri ciudați cari se sbat chinuiți între valurile furioase ce‑i isbesc în coaste.
„Banda tribor!… tribo‑o‑or banda”, repetă răgușit pilotul care învârtește grăbit roata cârmei într‑o parte; un zăngănit repetat de smunciturile lanțului de la cârmă și Mircea abate pe loc întorcându‑se greoi pe o lature. Căutăm pe Elisabeta care trebuie să fi sosit cu două zile înaintea noastră.
Din jocul luminilor ce licăresc răspândite, câteva felinare albe și roșii se aprind și se sting pe rând.
„Elisabeta ne semnalează ca Meritens”. Ne‑a cunoscut după cele două lumini albe ridicate la pic, semnalul de intrare în port a unui bastiment de răsboi.
Foarte încet ne apropiem de Elisabeta trecând prin babordul ei: „mai înainte… așa… stop..; acolo ancorați” – e vocea secundului de la crucișetor.
„Atențiune la ancoră… gata”, se răspunde din prova, și toți așteaptă comanda săvârșitoare.
„Funda!” – un sgomot de rostogolirea unui corp greu ce cade în mare împroșcând stropii de apă și un prelung zăngănit de lanțuri…. e ancora – simbolul speranței.