Platana, 8 August
Portul e aproape gol: o corabie mare cu trei catarge, ancorată aproape de noi, și‑a întins toate pânzele să le usuce la soare; o canonieră turcească, neagră și murdară, își joacă încet pavilionul roșu cu semiluna albă la mijloc; alături, „Elisabeta” mândră și lucitoare, își flutură nebunatic flamura ei în trei culori în jurul unuia din catarge.
Ce dimineață frumoasă!
De‑oparte coasta înaltă, munții înverziți cu păduri dese și bogate; de altă parte marea calmă și întinsă cu luciul unei imense plăci de oțel sub albastrul limpede al cerului de orient.
Abia mi‑am sfârșit serviciul de quart și trebue să plec la mal pentru observație astronomică împreună cu ceilalți camarazi.
Luăm sextantele și cronometrul și ne suim în barcă alături de căpitanul secund al bastimentului.
Ajunși la mal, ne găsim loc potrivit la marginea unei păduri și începem observația.
Pe când ne chinuiam să prindem soarele reflectat în oglinda sextantului, auzim șoapte în urma noastră; e o droae de turci adunați spre a ne pândi să vadă ce facem.
Se opresc mai la o parte și ne privesc speriați; cei mari țin liniștea stăpânind pe copii cei mai îndrăzneți ce vor să se apropie.
Mai târziu un turc bătrân se desprinde din mulțime și se apropie în vârful degetelor. După un: salabairulsum și o timinea respectuoasă ne întreabă ce facem.
Îi explicăm totul prin câteva vorbe turcești pe care le știam și noi, și el pleacă mulțumit pentru a explica acelei mulțimi care‑l aștepta cu nerăbdare.
Ne întoarcem la bord ca să facem calculele. După amiază câțiva ofițeri și cu medicul bordului plecăm în oraș.
La mal ne întâmpină un ofițer turc de infanterie și ne conduce arătându‑ne orașul acesta atât de ciudat.
Pe două coline sunt așezate două orășele: unul turcesc și altul creștin, care se privesc față în față.
Fiecare din ele cu obiceiuri, cu legi și credințe deosebite: două lumi diferite, vrăjmașe, care se dușmănesc de moarte deși sunt unite sub aceași soartă. Amândouă cu aceași înfățișare sărăcăcioasă și tăcută, ca mai toate orașele din orient: aceleași îngrămădiri de ziduri, căsuțe tupilate încâlcite printre vițele stufoase, ascunse în umbra smochinilor înverziți și a platanilor bătrâni.
Deosebirea e numai că pe una din coline strălucesc crucile poleite de pe turnurile bisericilor; în timp ce, de pe cealaltă colină, răsar lucind semilunile de pe minaretele giamiilor, două credinți ocrotite de aceleași raze ale soarelui, de aceași boltă a cerului pururea albastru.
Încălecați pe catâri, pornim să vizităm împrejurimile: apucăm la deal pe ulicioare întortochiate și așa de strâmte că abia pot trece cămilele încărcate.
După puțin timp, suntem afară la marginea mahalalei, de unde vederea coprinde întreaga împrejurime.
Și catârii se fac ghem sub noi urcând greu la deal și pipăind locul, își înfig copitele în bolovanii drumului.
Ce aer de jalnică resemnare au animalele aceste de povară, și ce blândeță răsfrâng ochii lor mari, negri, umbriți de gene lungi.
De o parte și de alta a stradei, numai livezi de măslini și straturi de tutun; casele mici cu zidurile goale fără nici o înfrumusețare.
Nu uimește atâta sărăcie; o mizerie așa de neagră în mijlocul unei naturi așa de bogate, sub un cer așa de limpede și de frumos!
Ne îndreptăm spre o biserică frumoasă: „Sf. Constantin”, zidită în coasta unei înălțimi. Clopotnița albă și crucea poleită răsar sclipind prin cutele perdelei verzi a frunzelor de măslin. Un călugăr bătrân ne îndeamnă să mergem mai departe, până la vechea mănăstire zidită de Belizariu.
Înaintăm încet, pe o potecă strâmtă, dealungul unei râpi stâncoase, strecurându‑ne pe sub garnituri gigantice amenințătoare, prinse în stânci uriașe în forme ciudate, ca niște monștri împietriți de veacuri.
Mănăstirea pare o fortăreață în ruină, pereții îi sunt ruinați și măcinați de vreme; o parte a zidirei e rezemată de peretele unei stânci striate în pături de granit vânăt și roșu ca sângele.
O liniște de moarte învăluie colțul acesta stâncos.
Biserica, pustiita și‑n paragină, e lucrată în stil bizantin; pereții de marmură în mozaic bogat, în sculpturi măestrit ciselate, totul în desemnuri vechi festonate în broderii bizare și mistice.
Înăuntru, pe pereții colțurați și pe bolțile surpate, încă se mai văd pete colorate: umbrele sfinților zugrăviți cu atâta amar de vreme în urmă.
O singură candelă, aprinsă de călugării greci, mai veghiază cu o licărire bolnavă ca de‑asupra unui mormânt, luminând așa de trist goliciunea inconostasului despoiat și năruit.
Această îngrămădire uriașă de dărâmături, altă‑dată podoabă a măreției stilului bizantin, martoră a patru‑spre‑zece secole, tot ne mai amintește încă legenda tristă a nefericitului ei fondator și ne arată cât de vremelnică e cumpăna măririlor lumești.
Belizariu, mândrul general al lui Justinian, după ce înfrânge pe Perși, zidește această biserică pe malurile Pontului‑Euxin, apoi cade în disgrație și ajunge orb și sărac, purtat de fica sa cerșindu‑și pâinea pe stradele Bizanțiului.
…Și cum stau ascultând pe călugărul bătrân, care ne povestește despre nelegiuirile năvălitorilor cari au jefuit biserica prădând din odoarele sfinte, din evanghelii și pergamente vechi, mi se pare că zăresc încă pe mozaicul caprițios al zidurilor stropi de sânge închegat – rămășițele cruzimii din vremurile trecute.
De aci, de pe înălțimea pe care ne aflăm, privim în urmă departe, în zarea ștearsă a depărtării, unde se pierd vârfurile bătrânilor munți ai Anatoliei, ale căror coame albite de zăpadă scânteiază sub razele soarelui.
La picioarele noastre, pe cele două coline până în mare, se desfășoară Platana.
O varietate de culori neînchipuit de frumoasă: casele albe și mici ca niște jucării apar în umbra de un verde‑închis a livezilor de măslini, semănăturile de tutun, colțurile pleșuve ale stâncilor de granit roșu, smochinii stufoși, lespezile albe din cimitirul umbrit de chiparoșii jalnici, cari cresc până în marginea oglinzii străvezii a mării… un amestec curios, ca niște trăsături de penel aruncate la întâmplare, într‑un joc capricios de culori vii tremurând în lumina miezului de zi.
Ne scoboram prin mahalaua creștină.
Vestea că un doctor, un „echim” e în oraș, se răspândește ca fulgerul. La fiecare pas ne oprim întâmpinați de oameni și femei aducând în brațe copii. Și doctorul, om bun și milos, cercetează cu drag pe toți, învățându‑i ce trebue să facă.
Une‑ori rămânem în loc fermecați de frumusețea răpitoare a femeilor grece și circasiene, care ne eșiau în cale cu mersul lor molatic, cu figurile lor bronzate, cu buzele roșii, umede, cu părul negru și inelat căzut pe umeri; sub sprâncenele lor arcuite ele au niște ochi de foc, pătimași, adânci ca marea și negri ca păcatul dragostei.
Un bătrân roagă pe doctorul nostru să vie până la el acasă să vadă pe fică‑sa care sufere de piept.
Intrăm într‑o livadă bogată: bolnava stă culcată la umbră, fața e palidă și ochii negri, visători, cată aiuriți spre cuiburile albastre de lumină ce joacă printre frunzele măslinilor. Noi îl lăsăm pe doctor în urmă și ne ducem mai departe sub un smochin încărcat, unde fratele fetei ne cântă din mandolină o veche arie orientală.
… Ce duios și gingaș picură notele dulci ale mandolinei în liniștea singurătății acesteia, în aerul parfumat al livezii pline de fructe în care arde parcă aroma de esențe îmbătătoare!
Târziu, pe când ne întorceam la bord, un hogea suit în vârful unui minaret, cu brațele întinse, cântă chemând credincioșii la rugăciune; glasul lui tânguitor se pierde în dangătul prelung ce vine de la cealaltă colină a orașului de la clopotele unei biserici.
… Și fără să vreau, sub farmecul sfânt al chemării credincioșilor la rugăciune, compar credința profetului așa de reală și pământească, rostită de glasul preotului din minaret, cu chemarea ideală și mistică a clopotului, care înalță închipuirea către cel mai frumos și amăgitor vis ce s‑a arătat vre‑odată ochilor minții omenești, visul răpitor, sublimul vis pentru care a luptat în viată și a murit pe cruce blândul fiu al dulgherului Iosif din Nazaret.