(Critică) April 1844
Îți făgăduisem să-ți spun ceva de scriitorii vechi, dar poetul de care ț-am vorbit mi-a dat ocazie a-ți spune acum deodată altă ceva, păstrându-mi făgăduința pentru alt prilej. Iaca ce-mi zise poetul meu, cărui îi arătam o critică ce nu știu cine făcuse asupra lui.
— Nu-mi pasă de critica domnului acelui.
— Și pentru ce nu-ți pasă?
— Pentru că n-are simțul comun; pentru că vorbește de pe ceea lume, în sfârșit, pentru că în iscălitura acestui critic găsesc un q, doi w și trei h
Zicând aceste, ne-am uitat unul la altul și am pufnit amândoi de râs.
Aș fi voit să-l supăr, dar ce să-i zic? Cu argumentul din urmă mă făcuse marți. Pas de cutează să iei partida unui om care are în iscălitura sa un q, doi w și trei h! Eu mărturisesc că de aș avea nenorocirea să aib în numele și porecla mea atâtea farafasticuri, nu mi-aș mai scoate obrazul pintre oameni. Aș prefera să mă cheme Mitrofan, Ciupercovici, Bostănescu sau oricum, și nu miaș ierta nașul dacă mi-ar fi dat un nume în care să fiu silit a vârî un q, doi w și trei h.
Sunt oarecare nume care poartă ridicolul în sine. Napoleon ar fi fost aceea ce a fost, de l-ar fi chemat Martin sau Hubert? — Numele înrâurează mult asupra soartei omului. Cunosc o fată care nu se putu mărita, pentru că o chema Gaftona, și un june foarte de ispravă care se însură macar că se numea Cornescu, și apoi păți — aceea ce știi. Eu (Doamne ferește!) de-aș avea oi, nu mi-aș nămi un păstor cu numele Lupu. — Dar să venim la treaba noastră.
Voiam să-ți spun că nu de mult am cetit o carte rusească ce mi-a trimis-o autorul, tipărită în St. Petersburg și intitulată: Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki, adică Prescrierea regulilor gramaticii românești . Autorul ei este d. Hâncu, român, care — nu înțeleg pentru ce — adaose un of la porecla sa, și din Hâncu își zice Hinculof. Per gusto non disputare.
Astă cărticică ce se alcătuiește din două volume 8, mare cât de 500 pagine, spune multe de toate pre care eu n-am vreme, nici curagiu să ți le spun. Ajungă-ți atâta, că d. Hâncu sau Hinculof cu patriotică generozitate ne înzestrează limba cu 47 slove, adică cu 20 mai multe decât avem.
Patruzeci și șepte! Zău nu ne mai trebuie mult ca să ajungem pre chinezi! Între aceste, sunt unele gâtlane, buzane, și nu știu cum le mai botează d.S…; prea destule ca să amețească capul unui biet școlar.
Una din cele multe care învecinicesc numele lui Eliad în literatura românilor, este că ne-a scapat de atâte litere prisoselnice, ce încetul cu încetul începuseră a se împământeni în limba noastră, și dacă le-ar fi lasat, cine știe aceste câte altele ar fi fătat? Este însă o slovă care a rămas, slovă venetică și hâdă! dinainte căriia pănă și curagiul lui Eliad — și asta nu e puțin — s-a umilit. Această slovă iat-o, întortocheată și cârligată întocmai precum se scrie:
*
În zadar d. Seulescu voi să introducă un culbec (q) în locul ei, și d. Gianili un par (I). Nerodnică osteneală! Deșeartă trudă! Nime n-a voit să-i asculte, ca și când n-ar fi zis d.d. nimic!
Astă slovă din alfabetul cirilian, văzând că în dialectele ce derivă din slavona figurează numai de formă (pentru că n-are glas), se vârî vicleana în limba noastră, unde nicicum nu-și avea loc, și cu o machiavelică nătângie izbuti a prinde locul tuturor vocalelor românești, dîndu-ne acea pronunție guturală și groasă de care nu ne putem dezbăra.
Să nu-ți pară un paradox. Iaca cum uzurpă ea dreptul vocalelor noastre; d.p.:
a. CЪntare, mЪnЪ în loc de cantare, mana (cantare, mano) etc.
e. VЪnd, nЪnt, vЪrs — de vend, vent, vers (vendo, vento, verso) etc.
i. RЪspuns, rЪde — de respuns, ride (risposo, ride) etc.
o. LЪcuitor, mЪnЪstire, rЪtund, în loc de locuitor, monastire, rotund etc.
u. Sânt — de s?nt (sunt) etc.
Vezi scrierile acestor domni.
Videți din esemplul acesta cum se bagă în totul, încât e rară zicerea în care Ъ să nu fie. Iaca ce rezultat aduce nebagarea de seamă la invazia străină! O slovă — ce treabă mare e o slovă? — o slovă nu o putem scoate, căci a prins rădăcină; cum vom putea dar scapa de prejudețe și de lucruri străine, care pe toată ziua se înțelenesc între noi!
Văd că mă depărtez de țelul meu. Prefer dar a sfârși scrisoarea asta, a căriia scop este de a chema ajutorul literaților români spre izgonirea slovei parazite, deși sunt desnădăjduit, de vreme ce — precum am spus mai sus — pănă și capete academice nu i-au putut face nimic.— Vale!