Critică) Decembrie 1844
„Dintr-o palmă a s. sale este la sfânta episcopie la Roman o bucățea, și la Buciulești un deget adus din Țarigrad de Dumitrașcu logofătul, precum mi-au spus Iordache spatarul la masa Dabijeivodă — Dumnezeu să-i pomenească! Și eram eu un smerit Dosiftei, episcop la acel sfânt scaun la Roman ș.c.l.”
Așa scria pe la 1570, în viața cuvioasei Parascheva, mitropolitul Dosiftei, unul din bărbații învățați, cu care se fălește pe drept Moldavia. El a fost nu numai un bun păstor duhovnicesc turmei încredințate lui, dar și unul din scriitorii cei mai aleși a timpului aceluia.
Iată o rugăciune cătră sfânta fecioară a lui Ioan Damaschin, tradusă de Dosiftei, pe care o găsesc în viața acestui st. filosof, cărui saracinul Hisiam, califul Damascului, porunci să-i taie mâna dreaptă, după clevetitoarele îndemnări a iconoclastului împărat Leon Isaurul: Domnitoare preacurată ce-ai născut fără prihană Pre Dumnezeu cumsecade și cu fecioria-ntreagă, Pentru sfintele icoane mi s-au tăiatu-mi direapta! S-ta știi și pizma pentru care-mi face Leon; Sirguiește de-mi agiută, și-mi isțelește direapta A celui de sus direaptă ce-i dintru tine-ntrupată Multe minuni știe face; deci pentru a ta rugăciune Și direapta mea aceasta roagă-l să o isțelească; Să-ți fac cântări cumsecade, și-ntrupatului din tine Cu-nchieturi socotite, să le scriu precum se cade, De sprijineală să fie creștinătății direpte; Că toate-ți sunt cu putință, lui Dumnezeu fiind maică.
Maica Domnului se îndură de lacrimile sfântului poet și îi lipi mâna la loc. Dar aice nu voiesc a spune minuni, ci a vorbi de poezia noastră din veacul al XVI-le. Poate greșesc, domnule, eu însă o prefer celei de astăzi, oricât se pare ea de simplă. Îmi place pentru că e naivă și fără pretenție, pentru că e moale și netedă, nu aspră și ciotoroasă ca următoarea elegie a unui mare poet din timpul nostru: LA MOARTEA ELISEI Osana! slavă! sfânt ești! sfânt! sfânt! Ce vrei se face-n cer, pre pământ. Glasul Elisei! — Îl auziți?… Seraf azi cântă! — N-o mai jăliți, Auzi pe îngeri se întrebând: Sfânta iubire ce are de gând? ș.c.l. Mai vrei încă? Jalea cuprinde orice simțire, De dorul pierderii piste fire ș.c.l. Poate tot nu ți-e destul? dar De m-ai pune pe-un cărbune, Mai departe nu ți-oi spune.
Apostroful ce taie semistihul, seraful ce cântă, îngerii se întrebând ce are de gând s-ta iubire, dorul pierderii piste fire etc., toate aceste formează o poezie hodorogită, încât în adevăr jalea cuprinde orice simțire , când vede cineva frumoasa noastră limbă căznită și schingiuită astfel!
Spune-mi, nu-ți place mai bine traducția lui Dosiftei cu-nchieturi socotite , care nu te ostenește când o cetești, nici are frase mari întortocheate și scâlciate?