(Slavonisme) Iulie 1844
Mulți literați români au făcut feluri de disertații asupra începutului și a construcției limbei noastre; laudă numelui lor și pace țărânei celor ce nu mai sunt! Lor le era ușor, nu aveau trebuință a iscodi sofisme ca să detune pre năpăstuitorii românilor, arătând lumei că ziua este lumină și noaptea întuneric. Adevărul era văzut și pipăit, și împotrivitorii învinși și rușinați, învălindu-se cu tăcerea, se ascundeau ca paserile cobitoare ce nu pot suferi strălucirea soarelui; însă asemene șerpelui care, murind strivit sub călcăiul viteazului, se întoarce și mușcă pre puternicul său vrăjmaș, slobozea din bortele lor un strigăt blestemat, pismătareț, răgușeat, dar din nenorocire foarte adevărat: — „Limba voastră e țesută cu ziceri slavoane!”
Oh! păcatul este netăgăduit și rana nevindecabilă! Cînd neamurile barbare au inundat România ca un răpide șiroi, găsind pânza limbei urzită, luau suveica și, prin dreptul celui mai tare, aruncau unde și unde câte un fir de bătătură de a lor, groasă și nodoroasă. Astfel se țesu limba noastră. Pentru a scoate acum acele lătunoioase fire, trebui a destrama toată pânza, și prin urmare a crea o limbă mai frumoasă, poate, mai nobilă și mai învățată, căreia nimic nu i-ar lipsi alta decât de a fi — românească.
Aici încep necurmatele dispute între învățații pandemoniului nostru literar carii se silesc: Spirar nobil’ sensi a’ rozzi petti, și pre care noi îi împărțim în trei clase. Liberalii zic (dupre Iorgovici și dupre Maiori) că trebui a goni toate zicerile slavoane și ungroturco-grece — deși aceste din urmă sunt foarte puține și nouă, primite numai de niște capete bolnave și stricate. — Moderații că trebui a le subția, a le înnobila și a le români, și eu mărturisesc că m-aș învoi cu păperea dr. sale. Vin în sfârșit conservatorii, astă veche rugină, care strigă cu glas de stentor că se strică limba, plângându-o și bocindu-o în gura mare.
După părerea mea, a învoi toate aceste capete învățate e mai greu decât a găsi mișcarea perpetuală. E de jălit însă, că toți aceștii trăgând fiecare la sine, sfâșie haina bietei limbi.
Fie-mi iertat a adunce un esemplu. Zavistia și clevetirea — ziceri slavoane — care s-au încuibat între români, le poate scoate cineva? De obidă și de silă ne poate mântui? Aici îmi vine în gând acel vestit dicton scris pe poarta iadului a lui Dante: Lasciate ogni speranza!
Dar văd că m-am depărtat de scopul ce mi-am propus, care este a-ți arăta o descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris, în care am cetit următoarele:
„Năvălind noroadele străine, au năpădit ca lăcustele piste români. Au semănat prin clevetiri zavistia pintre ei. Greșalele românilor i-au slăbit. Atunci vrăjmașii, răpindu-le prin silă drepturile, le iscodeau vinovății și îi munceau cu feluri de cazne. Aceste obide au adus robia ș.c.l., ș.c.l.”.
Iată în câteva rânduri mulțime de ziceri slavoane!
Eu din aceasta am înțăles — pentru care cred că-mi vor fi îndatoriți acei ce se vor ocupa vrodinioară cu scrierea unei istorii a arheologiei românilor — că românii aduși de Traian, pănă a nu veni barbarii preste ei, 1) nu știau vinovăția; 2) nu erau silnici, 3) nu sufereau obidele și 4) nu cunoșteau robia ș.c.l.
Pe urmă au venit toate de s-au amestecat pintre noi. Cum să le lepădăm acum? Și de am și voi, oare pute-vom?
Vale!