(Ochire retrospectivă) Iunie 1845
Dacă te-ai întâmplat a fi vreodată la apusul soarelui pe dealul Cetățuii, într-o seară a lunii lui iunie, după ce ai privit steaua zilei coborându-se după muntele Pionul, și după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopții; în acel chiar-oscur priincios ochiului, spune-mi, înturnatu-ț-ai viderea de pe culmile învecinate pline de verdeață și de bucurie asupra orașului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costișa lui ca să-și odihnească mădulările cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceață ce vine și se întinde ca un giulgiu mortuar piste vârful turnurilor și a clopotniților, ceață grea ca somnul trădătorului și rece ca mâna soartei; care uneori ca un smeu se încolătăcește împregiurul orașului, sau ca un Briareu își întinde brațele în toate părțile, însemnând feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop? Nu ți-ai închipuit oare atunci că acest nor gros este un menitor prevestitor soartei orașului și a țării, și pătruns de ideea aceasta, n-ai fi dorit să vezi pre Asmodeu, dracul șchiop, și de se poate, să-l întovărășești de la palatul bogatului ce se vârcolește în patul său, pănă la coliba săracului ce doarme pe așternutul său de paie? O! negreșit, ai fi descoperit multe crime, multe fărădelegi, și poate ca și Iona ț-ai fi sfâșiat haina, strigând vai! Pe urmă ai fi alergat să te ascunzi în vreun unghi, unde să nu te ajungă intriga și calomnia, și ai fi plâns precum un filosof pe ruinele Palmirei, gândind la trecuta mărire a strămoșilor, la ale lor fapte mari de care nu suntem vrednici, noi, pigmei degenerați, ce n-am fost creați după măsura lor!…
Dă-mi voie, prietene, a-mi dezvăli ideea, sau mai bine zicând, a spune aceea ce cugetam într-o seară, când mă aflam la apusul soarelui pe dealul Cetățuii; și dacă după trecut putem judeca viitorul, să ne întoarcem cu câteva veacuri în urmă ca să aruncăm o privire asupra stării noastre, mărginindu-ne însă numai într-un mic cerc.
Dragoș, fiiul lui Bogdan, prinț român, vine la 1352 și întemeiază statul Moldaviei, stat de oameni agricoli, care își petrec viața cu agricultura și păstoria. Pre dânsul îl urmează mai mulți domni buni, căci inima poporului ce ocârmuiau era bună, nefiind încă stricată de vițiuri. Românii sub urmașii lui Dragoș petrec o viață primitivă, și traiul lor ticnit, patriarcal și virtuos adună lângă ei pre pribegii lor frați. Colonia se mărește. Răpidea ei sporire ațâță invidia vecinilor lor; ei însă își păstrează naționalitatea. Fierul plugului se preface în lance, și resping puterea cu putere. Atunci colonia se face stat, și încă nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui Dragoș, când Alexandru I dă legi poporului său, înființează o ierarhie bisericească și politică, zidește monastiri și cetăți, leagă alianță cu Iaghelon, regele Poloniei; Moldavia se face cunoscută, și împăratul Bizanției trimite domnitorului ei hlamidă și coroană ca unui autocrator.
Încă o jumătate de veac, și Moldavia va fi mare și puternică. Ștefan zdrobește pre Cazimir polonul, pre Matiaș ungurul, pre Mainac tatarul, pre Lobod și Nelivaicu cazacii, și râvnind a uni sub un singur sceptru provințiile române, năvălește asupra românilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci. Acesta fu începutul necurmatelor războaie și a ticăloșiei îmbelor prințipate, stârnite din ambiția lui Ștefan și mișelia lui Radu. Dar, precum după un veac trecut Mihai, nici Ștefan nu-și poate împlini frumosul plan; trage numai toate oardele turcești asupra sa, comandate de falnicul cuceritor a Constantinopolii. Viteazul se biruiește, dar eroul nu-și pierde cumpătul, și bărbăția sa scapă patria de pieire. Însă puterile fizice nu răspund marelui său suflet. Viața lui n-a fost decât un lung război, o necurmată luptă. Patruzeci și șepte ani domnește și cincizeci de războaie are. Eroul a îmbătrânit, căruntețile i-au răcit sângele, cercarea i-a potolit iuțeala, nenorocirea de la Valea-Albă i-a stins ambiția. Își întoarce privirea tristă asupra patriei sale și suspină. Se uită la boierii pre carii el i-a înălțat și i-a îmbogățit; prevede vrajba, neunirea, nesațiul și trădarea zămislind în inimile lor și neîncrezându-se în moștenitorul său, hotărăște a da patriei sale o protecție sub umbrirea căria să vieze, pănă ce cerul va dispoza cum se va îndura de ea. Alege imperia Turciei, năstăvit poate de duhul ocrotitor a ființei popoarelor, pentru ca să nu se stingă cu totul numele de român.
Să ne oprim aice, și să ne înturnăm privirea înapoi, pentru ca să videm ce s-a petrecut într-un veac și jumătate, adică de la venirea lui Dragoș, și pănă la moartea lui Ștefan.
Domnii — precum am zis— erau buni, și poporul era fericit. Încă aristocrația nu se înaripase, și capetele acestei idre stând între popor și ocârmuitor nu începuseră a mușca când pre unul când pre altul. Năravurile erau simple, căci domnii erau simpli; ei erau pontifeci, legiuitori și părinți supușilor; pentru aceea, în curs de o sută cincizeci ani, slobozia lui Dragoș (cum am mai spus) sporește de înminunează pre istoric, se face stat, își apără glorios naționalitatea în contra vecinilor puternici, și călăuziți numai de dreptul firesc pre care l-au învățat de la natură și de la cugetul lor, stăpânitorul își iubește poporul, și țăranul, privind în domn pre căpetenia sa, îl abordează cu piept deschis zicându-i: tu doamne ! precum zice Dumnezeu, căci vede în el pre unsul său. Îl numește măria-ta! pentru că domnii erau în adevăr mari, și lingușirea nu-i deprinsese a pretinde și alte titule.
Veacul și împregiurările au silit pre Ștefan să rădice aristocrația. Oștirile erau compuse pe atunci din oameni aleși, pre carii românii îi numeau boieri, ce alergau la lupte, unii pentru glorie, alții pentru patrie, cei mai mulți pentru dobânzi și prăzi. Mărețul Ștefan îi dăruia cu sate și cu moșii, și darurile lui erau mari ca și el; căci punea hotar pământului dăruit culmile dealurilor, matcele apelor, adâncul văilor, și uneori orizonul! Pentru ca să locuiască pământul dăruit, îl împoporau cu prizonieri de la vecini — de unde, aveau și numele acesta. — Aceștia, ca niște vasali și servi, urmau pre stăpânii lor la război.
Pe încetul, aste feude se înmulțiră. Boierii, pre carii bogăția îi sumețise, începură a ambiționa domnia; și încă Ștefan Marele nu putrezise bine în mormântul din monastirea Putna, când nepotul său Ștefan V e silit să omoare câțiva boieri, ca să stingă în sângele lor complotul ce sta gata a s-aprinde. Sângele acesta stropește mai multe inimi în care odrăslește duhul vrajbei și a răzvrătirii. Idra nu piere; ura și dușmănia se înțelenesc mai vârtos. Prilejul nu lipsește. Ragialii iubesc banii; ajutorul și favorul lor, domnii îl cumpără cu bani, boierii dau bani, ca să oboare pre domni; și de unde stoarce ast nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului și a aristocrației!
De aice începe un șir de domni răi, pentru că boierii sunt răi, cărora, pentru ca să le plece cerbicea și să le smerească trufia, le trimitea cerul ocârmuitori, oameni de acei însemnați cu pecetea păcatului pentru a fi calăii popoarelor, și carii după ce-și plinesc urâta solie, pier, lăsând o pomenire de blăstemuri. Țaranul se tăvălește în lipsă și în ticăloșie, părăsește plugul, căci munca și sudoarea lui abia îi dau cu ce să plătească contribuțiile, cărora neștiind ce nume să le deie, le numește năpăsti; iar vițiurile — dupre pilda celor mari — se înrădăcinează în sufletul său. Starea politică era poate și mai rea decât cea morală; vrăjbile și prigonirile între boieri și domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile țării, a-și lua dreptul de stăpâni, călcând condițiile tratatului de protecție ce închiese cu Moldavia, și a surpa câte unul toate vechile privilegii, încât își însușiră dreptul a numi și pre domni, căci prin aceasta deschideau drum ambiției aristocratice ca să alerge să cumpere domnia cu bani, pre care apoi îi scoate de la popor.
Un veac era de când aristocrația domnea și poporul gemea în ticăloșie și asuprire! Atunci provedința, văzându-o bătrână și sluțită de nelegiuiri, tinde mâna și alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost și necunoscut. Îl suie pe tron și îi dă sabia răzbunării în mână.
Acesta, sub numele de Alexandru Lăpușneanul, va sparge cuibul și va strivi acest furnicar de intriganți ce făcea și desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atât de adânci, apăsarea despotică îl ovilise într-atâta, încât păstorii lui Dragoș și ostașii lui Ștefan nu erau acum decât niște sclavi îngiosiți a unei boierimi desfrânate, care îi trata și îi vindea ca pre vite. În adevăr, Lăpușneanul retezase trunchiul, dar odraslele creșteau, și nu era el omul care să știe a le seca puindule stavilă pre însuși poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, și el de tiran.
Am spus că intrigile boierilor izbutiseră a da turcilor dreptul a numi de la sine domni pre cine voiau; așadar trista Moldavie se văzu ocârmuită când de un serb, când de un arman, când de un saxon, carii se întreceau în nelegiuiri!… Dar să ne înturnăm privirea de la această amară epohă, și pășind cu pași gigantici anii acești negri, să trecem un veac și jumătate ca să ajungem la un domn, care — deși străin — va fi totdeauna scump românilor.
Limba națională, deși se păstrase încă în gura poporului, dar necurmatele războaie și desele prefaceri nu lăsaseră a se cultiva. Literatura se mărginea numai între cler, și limba slavonă se făcuse limba curții și a bisericii, însă și pre aceasta numai partea duhovnicească și puțini din boierinași — ce nu aveau altă nădejde de cât în pana lor — o înțelegeau. Un boier mare avea de rușine a ști mai mult decât a se iscăli. Un Iacov Despotul (străin) se încercă a întemeia o universitate la Cotnar, dar scurta lui domnie nu-l iertă a-și împlini lăudatul scop. Vasile-vodă vine, și întăia lui faptă este a înființa o tipografie, în care tipărește cărțile bisericești în limba română. Atunci poporul începe a asculta cuvintele relegii în limba sa, lucru de care alte nații civilizate erau și sunt încă lipsite; și morala evangelică începe a izgoni vițiurile pre care o ignoranță barbară le lasase a se încuiba în inima românilor. Întemeiază școale naționale pre care le înzestrează cu moșii. Adună pravelile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate și părăsite când domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele, și alcătuiește un cod de legi, care pentru ca să fie respectat, este aspru.
Soarta și-a arătat toate caprițiile sale cu acest domn. După ce l-a suit pe un frumos tron, când acum se mândrise de bogățiile sale, de numeroasa lui familie, îl învrăjbește cu domnul Valahiei. Se încurcă în războaie, în care e învins. Vândut de ministrul său, părăsit de boieri, își vede ginerele ucis, familia prizonieră; și pentru că nenorocitul e totdeauna și vinovat, cade sub urgia turcilor, carii, după ce îl țin închis și în fiare câtăva vreme, îl slobod apoi ca să moară în cea mai mare sărăcie.
Nenorocitele războaie a lui Vasile-vodă slăbiseră țara și demoralizaseră oștile, care acum nu mai împuneau turcilor. Asuprirea crescu, și țara pierdu dreptul d-a mai avea domni pământeni. Moldavia se făcu o arendă ce se vindea celui ce da mai mult, și la care se întreceau grecii încuibați în foburgul Fanar din Constantinopoli. Foarte rar și din când în când se mai numea câte un domn pământean, dar și aceștia, nestatornici în domniile lor, ca să înlăture intrigile și să-și facă favorabili pre miniștrii Porții, imitau politica grecilor, care consista a da bani ca să izbutească în scopul lor.
Unul din aceștia fu și Dimitrie Cantemir. Mai mult om literat decât politic, el se aliă cu Petru a Rusiei, dar nenorocita campanie de la Prut zădărnici planurile sale. Silit a pribegi, își lăsă țara sub prepusul trădării, și Moldavia se hotărî de apanagiu fanarioților.
Un veac se mulse țara de acești arendași! Cu un veac se înapoi în toate! În locul oștenilor români, se aduseră albanezi nemernici. În locul școalelor lui Vasile, se înființă școala grecească. Pământenii erau prigoniți și grecii în favor. Județele se ocârmuiau de caiccii și seizi. Moldavia se făcu pământul făgăduinței pentru acest neam, ce aducea cu sine corupția și desfrânarea!…
E netăgăduit însă că unii dintr-aceștia au făcut și bine. Constantin Mavrocordat desrobește vecinii. Grigore Ghica protestează, neputând face altă, la orice nouă asuprire. Alexandru Muruz înzestrează orașul cu ape, îl înfrumusețează cu mândre ziduri ș.c.l., dar ce puteau ei face în scurta lor domnie de trei ani, la sfârșitul căreia aveau în videre ștreangul?
Acum desnădejdea începuse a se vârî în inima românilor. Obiceile strămoșești și tradițiile naționale se pierdură. Limba necultivată și desprețuită rămase numai în gura poporului; nobilimea învăța grecește, limbagiul curții. Boierul își uită dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea și pre care îi tămâia ca să le intre în favor. Fecioară păn-atunci, limba patriei se împestriță formând un gerg ce se întinse ca o pecingene; căci pănă și la bisericile de întăiul rang slujba se făcea grecește, iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba națională.
O asemenea stare a lucrurilor nu putea să mai ție. Era o monstruozitate a videa o nație întreagă în cumpănă a-și pierde ființa. Dumnezeu se îndură și își rădică urgia de asupra poporului său. Anul 1821, dărămând edificiul efemer lucrat de fanarioți, reînturnă Moldaviei drepturile și privilegile vechi. Poarta luminată asupra intereselor sale îi hărăzi apoi, în înțelegere cu Rusia, o constituție care — deși nedesăvârșită — începu a pregăti civilizația, a deștepta naționalitatea și a vindeca durerile trecute.
Nu ne vom cerca a arăta starea de astăzi, și dacă urmările au răspuns scopului; dacă generalul Kiselev (omul acest scump în suvenirea românilor) fu ajutat și urmat precum s-ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei. Voim numai să arătăm că moldavul — asemene pătimașului ce nu crede când se vede însănătoșat — încă tot nu e sigur de viitorul său, pentru că de la ai săi nu așteaptă vreun bine, pentru că ai săi totdeauna l-au împilat! Și în adevăr, e curios a observa că oricând s-a făcut vreun bine în țară, s-a făcut numai prin străini;
Un albanez păstrează naționalitatea.
Un grec desrobește țara.
Un rus pregătește civilizația.
Românul (nu știm pentru ce) n-are încredere în sine. La orice primejdie strigă: Doamne! Doamne! când n-ar trebui să uite proverbul „SÍn ‘Aqhn§ ka° ceµra knei ”.