(Pelerinagiu) Octombrie 1852
— Haide, băieți! încălecați și luați seama la hopuri.
— Unde mergem?
— La Ocnă.
Surugiii s-au uitat lung la mine. Sărmanul! — vor fi zis în gândul lor — oare ce-a făcut de-l trimit la Ocnă? Apoi au încălecat și chiuind și plesnind, am purces într-un galop furios care a ținut tocmai — două minute! Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge, zicând ca cucoana Ghirița: Of! mări frate, De ai păcate Cu cai de poștă să te pornești, De multă trudă, De multă ciudă, Te vezi cu poșta că-mbătrânești. Căci dacă pleacă, Colbul te-neacă, Glodu-ți lipește benghiuri pe nas, Biciul pocnește De te-asurzește Și caii poștii alerg la… pas.
Cahin, caha am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, și am înaintat spre Târgul-Ocnei. Cum am agiuns în valea Călugărei, caii s-au oprit de la sine. Am întrebat pre surugii care e pricina? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poștă nu merg decât deshămați păn-în valea Petricicăi, și că trebui să pun boi la trăsură. Fiind dar că obiceiul pământului ajunge prin întrebuințare a se face lege, ca unul ce sunt supus legilor, am tocmit boi cu care m-am suit și m-am coborât în vro șasă ceasuri pănă în valea Orășei, întovărășit de surugii, care duceau caii (ce erau acum numai un obiect de lux) în pohod.
De la Călugăra, răcoreala atmosferei, sănineța orizonului, vioșia verdeței îmi arătă că intru în regiunea munților.
Cu cât de ostenicios este drumul, cu atâta e și pitoresc. Munții vineți ce se văd în depărtare, coastele dealurilor coperite cu buchete de fagi, arini și brazi; Tazlăul ce șerpuiește pe vale înfățișează un peisaj romantic. Înaintând, am început a videa și sătenii în costumul muntean. Femeile își înfășură capul cu un ștergar, a căruia capete atârnă dinapoi. Găteala aceasta seamănă mult cu a călugărițelor dominicane. Am băgat de seamă însă că sângele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoșesc, și na degenerat ca la câmp.
Când făceam observațiile aceste fiziologice, înaintam încet-încet spre țelul călătoriei mele. După ce deci, ca din poveste, am mai trecut un deal, o vale ș-o limbă de pădure, am zărit în depărtare Târgul-Ocnei, închis între munți, așa fel încât se pare că în văgăuna aceea se sfârșește lumea.
Ajungând în sfârșit, am tras la Camară. — Știi ce este Camara? În adevăratul înțeles, Camara este cantora sărăriilor, dar în ființă ea este curtea Târgului-Ocnei. Aice se concentrează toate interesele, nu numai a rufetașilor, ci și a orășeanilor. De la Camară se împrăștie favorul și dezgrația , dragostea și urgia, binele și răul. Într-un cuvânt, ea este o autoritate mai mult sau mai puțin însemnată, după gravitatea camarașului.
Aice am găsit pre vornicul A. Vilara, pre care îl cunoșteam încă de la 1828. El mă primi cu acea aleasă politeță ce caracterizează pre adevăratul aristocrat. Seara ne-am primblat împreună, am vizitat o punte pe Trotuș, făcută de el, care este primblare publică; apoi după câteva robere de vist, m-am culcat și am dormit cum nu dormisem de când purcesesem de la Iași. A doua zi am petrecut-o mai toată conversând cu Vilara. Ascultam cu mirare pre omul acesta, ce a jucat o rolă însemnată în patria sa, cu ce dezgust și căință vorbea de politică, el care mai toată viața ș-o petrecuse în intrigile diplomației și în zbuciumările politicei.
— Nu voi să văd jurnale — îmi zicea el — nu voi s-aud de gazete, mă mulțămesc a fi vesel și liniștit. După ce mă voi înturna de la băi (era gata să se ducă la Franținsbad), o să fac din orășelul acesta un ermitagiu de odihnă și de plăcere. Acum haidem să ne primblăm, adăogi zâmbind, să împrăștiem seriosul convorbirei prin viderea frumusețelor Ocnei.
Era aproape de miezul nopții, când după primblare am mântuit vistul, iar când bătură 12 oare, Vilara nu mai era! O apoplexie trăsnitoare curmase firul zilelor sale.
După patru luni trecute, încă cu groază îmi aduc aminte de acest moment! În adevăr, poate fi ceva mai fioros decât a petrece cu un om în toată puterea vieții, și în spațiul de câteva minute a-l videa mort? Sic transit gloria mundi!
Cea întăi datorie a fost să vizitez pre boierii moldo-români din care se compune soțietatea, și am avut prilej a cunoaște că fuzia între munteni și moldoveni face mari progrese aice, căci deși întrun colț de țară, în T. Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate română, ce era odinioară proverbială. Tot ce se mai poate adăogi este că bărbații sunt foarte buni, și femeile foarte amabile. Apoi, pesemne aerul, sarea, Trotușul ș.c.l. contribuie a face ca damele ocneane să aibă cei mai limpezi și mai ucigași ochi din toată țara.
Un tânăr vesel și de duh, rudă și prieten al meu, îmi spunea că el își închipuia în naivitatea sa de provințial, că împoporarea Târgul-Ocnei se alcătuia din acei iertați de la munci, pre care guvernul, în părinteasca sa îngrijire, îi coloniza acolo, pentru ca având ei totdeauna în privire gropile osândei, să se pocăiască și să se facă din răi, buni. Curiozitatea, ori mai bine zicând păcatul sau norocul lui cel bun îl îndemnă să vie la Ocnă; dar aici se încurcă așa de bine, încât se trezi însurat cu o iertată (cum o numește el) damă, pre atât de plăcută cât și bună soție
*
Trei lucruri sunt de văzut și de studiat aice: turnul precistei, ocnele și — părintele egumenul.
Turnul e o zidire foarte curioază. El este patrat, de o circonferință de 12 stânjeni, și de o nălțime de 5—6. Se cunoaște că a fost zidit cu mult mai nainte de monastire (care și ea dată de vro două sute și mai bine ani), și că menirea lui n-a fost de a servi de clopotniță.
Gios are o încăpere mare, care a fost, cum se vede, magazie palme, și intri într-o săliță îngustă, unde cel întăi lucru ce ți se înfățișează este — spânzurătoarea! Un grindei de stejar stă prins în zid de amândouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită de care se anină ștreangul. Calăul n-avea decât să învârtească grindeiul ca să sugrume pre pațient! În dreapta acestui coridor este o ușuliță pre care te cobori pe o scăriță dreaptă și îngustă — putredă acum de vechime — într-o închisoare subpământeană, fără lumină, fără aer, și de o adâncime grozavă. Acolo cine știe câte jertfe au fost! Câte suspine au înădușit groasele ziduri a turnului! câte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat ce l-a zidit acele buze ce vineau de amuțeau învinețite sub spânzurătoarea ce stă dinaintea ușii! În dreapta coridorului este o scăriță pe care suindu-te, intri într-o camară boltită cu ferestre strâmte, care servea spre schingiuirea prizonierilor, precum se cunoaște de pre gura unui cuptioraș ce se vede la intrarea acestei închisori, în care negreșit se înfierbântau uneltele schingiuirilor. Mai suindu-te, găsești încă o altă camară boltită, și mai sus stau aninate clopotele monastirei. Un clopot mare, vechi și spart, cu glasul său cel dogit, vestește ocnenilor când este sărbătoare. Tânărul acesta (Pascal Vidrașc) nu mai este! Cruda morții coasă îl săceră înainte de vreme.
Oare cine a fost Tiberul ce a făcut turnul acesta, care ne amintește de niște timpuri de barbarie, ce din norocire s-au cufundat pentru totdeauna în noianul vremii? Oricât am căutat, nici o inscripție, nici o dată nu am aflat; chiar în cronicele noastre și în tradițiile poporului nu găsim nimică.
De la osânda veche, m-am dus la osânda nouă, la gropile de sare. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor și starea arestanților. Aceste vor fi obiectul unei scrieri mai serioase, pre care îmi propun a o face, căci impresia ce mi-au lăsat e mâhnicioasă.
În risc de a fi numărat între ruginele literaților, nu mă pot opri de a face o comparație mitologică. Oare Vălcica nu seamănă ea cu Aheronul, și gurile ocnelor cu intrările imperiului lui Pluton? Ascultând vuietul ce se făcea în fundul gropilor, mi se părea că aud Ciclopii făurind fulgerele lui Joe.
Să venim acum la a treia curiozitate, adică la părintele egumenul, de la care văd acum că trebuia să încep, după proverbul: in Jovem principio
*
Preacuviosul arhimandrit Paisie Ocneanul, egumenul sfintelor monastiri Precesta și Raducanu, e în adevăr o curiozitate.
Să nu se pară un paradox această zicere.
Cum să nu se socoată curiozitate părintele Paisie, care, deși grec, nu seamănă nicicum cu grecii? Noi avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru, căci de treizeci ani trecuți de când este cu noi, prin faptă și prin grai, acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte, când a fost vorba de vro îmbunătățire obștească, de vro binefacere particulară. Chiar astăzi, ocuparea sa este de a vizita școala publică și spitalul (care este unul din cele mai bine ținute din toată țara) a cărora este inspector acum de douăzeci ani.
Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit? Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armasari, nici… tabieturi?
Lumea însă vorbește că are bani. Întrebându-l dacă e adevărat, îmi răspunse că din împotrivă, el urmează porunca apostolică:
MÓ ktŇsesqe crus©n, mhd rguron mhd calk©n eiV tV zÄnaV Îmwn.
Părintele Paisie are o mică chilie în monastirea Raducanu, unde șăde singuratic și liniștit cu fratele său, protosinghelul Neofit, cu care nicicum nu seamănă, căci cu cât egumenul este econom, cu atâta frate-său e risipitor. Orice câștigă cu epitrahilul împărțește la săraci; și în vreme ce egumenul se ocupă de lucruri ce le socotea serioase, părintele Neofit plânta o viță de vie la fereastra chilioarei sale.
Via a crescut, a coperit chilia, și s-a întins piste zidul monastirei. Cine știe dacă, când lucrurile părintelui Paisie, ce se par acum temelnice, nu vor mai fi, via monahului Neofit nu va produce încă rod și umbră!
Am zis că acești doi cuvioși locuiesc în m. Raducanul, fără să vorbesc încă de ea; scapare pre care mă grăbesc a o îndrepta.
Monastirea Raducanul e situată în cea mai frumoasă poziție, pe o stâncă din malul Trotușului (la care am a mă înturna cu plăcere). Zidirea n-are nimic de însemnat; ea seamănă cu toate bisericile făcute pe atunce. Deasupra ușei se cetesc aceste versuri: „VELEAT AYSB Mult pre-dulcelui Hristos Robul său cel credincios, Lăcașul tău au zidit, Foarte l-au împodobit Lumina dar acea cerească Prin ruga ta să moștenească Radu Racoviță vel logofăt, Cu a lui soție Maria, ctitori Sunt cu fiica lor Ilinca, La această biserică pre-sfântă. P.V. mai 20 Aprčs avoir réglé les fortunes publiques, J’ai donné des leçons aux plus grands politiques.”
Cum îți pare inscripția această pretențioasă? Ce zici de franțuzeasca din ea? Ce înțelege prin régler les fortunes publiques? Eu prepun că d. logofătul Racoviță — a căruia țărână fie ușoară! — numea regularea averilor obștești hotărârile drepte sau strâmbe care da prin cărțile de judecată ce slobozea de la logofeție.
Donner des leçons aux plus grands politiques nu-ți pare a semăna cu o epigramă îndestul de bufoană? Dovadă că de măgulirile lingușiei dreptul simț se întunecă, și deșertăciunea face pre oameni să-și sape nerozia în peatră.
Dar să lăsăm vanitățile oamenilor, și să venim la frumusețile ce natura le răspândește aice cu atâta îmbelșugare.
Toate dealurile ce împregiură orășelul sunt încununate de grădini și de vii care produc în singură podgoria Ocnei aproape la 150 mii vedre de un vin foarte bun, și însă vin vechi nu se găsește! Întrebând pre un localnic de ce nu au vin vechi el îmi răspunse că: ei n-au obicei să-l lasă să se învechească. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar și potrivit; căci în adevăr, sărbătoarea și duminica vezi toate crâșmăresele gătite, ademenind cu ochii lor cei negri pre trecători. Curteni, șavgăi, târgoveți, rufetași, în crâșmă sunt toți egali dinaintea lui Bacus. Pretutindene auzi câte o scripcă, câte o cobză; și apoi când aburii vinului și ochii crâșmăresei au produs efectul lor, încep horele, râsurile, tropotele ș.c.l.., și când, îndeseară, se întorc pe acasă șovăind și cântând, cei de piste vale, vrând să treacă puntea îngustă de pe Trotuș, adese cad în el: dar fiindcă au și bețivii un Dumnezeu, și fiindcă Trotușul e vechiul lor prieten, el îi primește în răcoroasele sale ape fără primejdie, îi îmbrățoșează, și-i trimite pe acasă scăldați și desmețiți.
Nimic mai limpede, mai frumos, mai vesel decât acest nobil râu, care după ce iese din munții Transilvaniei, și după ce își face loc pintre stânci și scaldă T.Ocnei, primind în sânul său Slănicul, Cașinul, Oituzul, Tazlăul și alte mai mici părâie, merge de se aruncă lângă Agiud în Siret. Știi însă că și Trotușul — ca tot ce este mare și frumos — are și el zavistnicii săi? și știi care sunt aceștia? Slănicul și Vălcica.
Câteodată, când ploile se varsă în munți, Slănicul îmflat de șiroaiele ce curg în el, socotindu-se că ar fi el ceva, îngâmfat și turbat, se aruncă rostogolind pietre și bolovani, și despicând cu furie apele Trotușului, merge pănă ce se pierde în el. Alteori, dacă plouă spre nord-vest, Vălcica, caprițioasa Vălcică, acest părâiaș neînsemnat, pre care un copil îl poate păși, se face atât de mare încât adese prăvale carele încărcate. Ea se repede ca să îmbrățoșeze pre mândrul râu — pre care îl curtenește de atâția ani fără vreo ispravă — însă el, desprețuindu-i cochetăriile, nu sufere ca cristalinele lui unde să se-amestece cu apele sărate și noroioase a acestei bătrâne desfrânate, încât e o deșanțată privire a videa cum apa tulbure a Vălcicăi curge prin Trotuș făr-a se amesteca cu el.
Trotușul e odorul cel mai prețuos și mai iubit a ocnenilor. El este mângăierea lor, panaceea lor universală, idolul lor; când se scaldă în valurile lui, ei cred să își spală și păcatele.
Trecând podul, găsești Grădina lui Nastasache, la poalele muntelui Măgura. Aice este un izvor de apă minerală. Iată ce zice de el doct. Fătul în descrierea sa despre apele simple și minerale: „Apa acestui izvor este limpede, însă brânzoasă, ca una ce are niște flocușori într-însa, care se așează pe fundul vasului îndată ce s-au turnat apa în pahar. În privirea acestor flocușori, socotințile sunt deosebite; unii zic că aceste n-ar fi altă decât carbonat de magnezie, alții zic că ar fi hidrat de pucioasă ș.c.l.” Adică cu alte cuvinte va să zică că apa nu e analizată, și că nu știe nime din ce atomuri se alcătuiește. Cu toate aceste, vara năvălesc mulțime de bolnavi la cură. Aice sunt odăi prea bune, și o îngrijire foarte de lăudat din partea proprietarului. Grădina aceasta e și primblarea favorită a orășenilor, carii păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luther: Wer nicht liebt Wein, Weiber und Gesang Der bleibt ein Narr sein Lebenlang.
În zile de sărbătoare, neguțitorițele, gătite și ferchezuite, vin de se rătăcesc prin aleele livezii; și apoi când rătăcirile sunt mai serioase, se suie suspinând și bătându-și piepturile în deal la schitul din Măgură, de unde ca niște alte Magdaline se întorc pocăite; atâta numai că pocăința ține numai pănă ce se coboară în vale.
Voind a vizita Măgura, m-am dus cu trăsura pănă la Troiță. De aici a trebuit să ne suim — eram mai mulți — pe gios pe o cărare strâmtă și stâncoasă. Câte puțin-puțin, drumul făcându-se mai greu, am început a simți obosirea, și când după cinci patrare de oară am agiuns la sehăstrie, eram îndestul de osteniți. Însă când, după atâte stânci pe care ne urcaserăm, am găsit verdeață, pomet și apă; când am văzut încântătoarea priveală ce se întinde de pe vârful muntecelului acestui, am uitat toată osteneala suitului.
Câțiva pustnici uitați de lume viețuiesc aice singuratici, în desăvârșită lipsă și nevoie.
Îmi propuneam a mă duce și la băile de la Slănic, dacă doctorul Șaroș nu mă înturna din hotărârea aceasta. Nu m-am căit nicidecum, când m-am încredințat de starea în care fu Slănicul în vara aceasta.
Sunt 20 ani trecuți de când d.Șaroș, unul din cei mai buni doctori ce am cunoscut, locuiește în T.Ocnei. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri, când au intrat Bem cu honvezii lui aice. Ocnenii sunt foarte norociți; ei au doi doctori, pe d. Șaroș și Trotușul; de aceea, nici se sparie ei când se bolnăvesc; unul sau altul trebui să-i vindece.
Ploile ce nu încetau făceau monotonă viețuirea la T. Ocnelor. Urâtul începuse, și spleenul nu era departe, când deodată se făcu un mare zgomot pintre călugări. Ce era? — Ministrul cultului sosise.
Asta fu o mare norocire pentru mine, căci nu putem decât să câștig moralicește în adunarea d. G. Cuza, pre care, oricât de mult îl stim, nu pot în capitalie a-l supăra, precât doresc, cu vizitele mele. L-am întovărășit la m. Bogdana, unde părintele egumenul Antonie Dumbravă ne găzdui și ne ospătă patrioticește.
Această monastire zidită și înzestrată de răpausatul logofăt Solomon Bârlădeanul și jupâneasa sa — a cărora morminte se văd înăuntru bisericii — este foarte bine ținută. Fostului egumen, răpausatului arhimandrit Teofilact, ea este datoare cu cele mai multe îmbunătățiri; pagubă numai că e situată în așa sălbatic loc, favorit adăpost a urșilor. Părinții ne spuneau că, adeseori, urșii care sunt mai devoți îi vizitează. Socotirăm deci de cuviință să le facem și noi o contravizită. Planul se făcu, se adoptă, și se și puse în lucrare.
În vreme ce ne pregăteam pentru această espediție, unii din amatorii ce erau să ne întovărășească începură a ne spune feluri de anecdote. Unul, cum un urs a îmbrățoșat pre un vânător, care de atunce nu mai îmbrățoșează pre nime; altul, cum un alt urs a smuncit sineața din mâna vânătorului, și i-a sfărmat-o de cap. Altul iar, cum un al treile urs a luat pre un vânător subsuoară, și l-a dus în bârlogul său, unde l-a făcut beefsteak pentru puii săi; altul cum… ș.c.l.
Toate aceste povestiri mai mult sau mai puțin istorice mă făcură a gândi că eu — vânător de iepuri și de prepelițe — o să fac o tristă figură, când mă voi întâlni c-o dihanie care fără multe complimente te ia în brațe; și cam cu rușine mărturisesc că începui a pierde ceva din gustul vânătoarei. Nu știu, ideea aceasta, sau îmbuibătoarea cină a părintelui egumen făcu că a doua zi cu adevărat eram bolnav, încât d. Cuza fu nevoit a mă lăsa să beau ceai în chilia arhimandritului, iar d-lui cu ceilalți se sui în munte. Din norocire, urșii, ca niște urși cu judecată, simțind că au a face cu un vechi vânător, nu cutezară a da ochi cu acest boier.
Păn-a nu pleca din T.Ocnei, m-am dus la Onești ca să vizitez pre proprietarul, cătră care mă leagă o veche prietenie. — Pe înfloritele șesuri a acestor frumoase domene, unde Cașinul și Oituzul se varsă în Trotuș, se primblă cocostârcii, coțofenele și turturelele, care de aice nu se duc mai departe. Deși dorința mea se învoia cu a d. Aslan de a rămânea mai mult la Onești, grăbindumă a mă pregăti ca să mă întorc la Iași, n-am putut zăbovi decât o zi, o zi de acele pre care românii le însemnau cu o peatră albă.
În sfârșit, am părăsit acest târgușor, unde, departe de intrigi și de supărări, petrecusem două luni de odihnă și de negrijă. I-am lăsat rămas bun, făgăduindu-i a-l revedea cât mai curând.
La Roman am găsit colb, am întâlnit judani trențoși; aceste îmi prevesteau apropierea capitaliei.
Când am zărit cele patru turnuri a mitropoliei, ce stau ca o masă răsturnată cu picioarele în sus, soarele scăldat într-un nour pulberos se ascundea după muntele Pionul.
Caµre!