(Iepurărie) Februarie 1838
— Am venit să-ți spun, îmi zicea dăunăzi un domn (a căruia nume îl voi tăcea de respect pentru familia lui), că aseară în bufetul teatrului, N… mi-a zis mișel și mi-a dat o palmă pentru că spuneam că demoazel Désirée…
— Și când vă bateți?
— Să ne batem! Tu quoque, Brute! D-ta, pe care te socoteam mai cu minte decât alții, mă îndemni să mă bat c-un obraznic pentru că mi-a zis mișel și mi-a dat o palmă? Dar aș dori să mănveți d-ta cum se poate feri cineva de brutalitatea unui grosoman? Eu m-am adăpat cu sfintele precepte a lui Rousseau, și desprețuiesc înjurarea; apoi n-am fost destul de maltratat de limba și de mâna cutezătorului acestuia, ca să mă mai apuc acum să mă espun și țintei pistolului său? căci deși mă supără că mi-a zis mișel, dar m-ar supăra mult mai rău de mi-ar zice răposat. Dacă ași fi pironit într-un secriu, de ar putea să se laude în gura mare că m-a trimis ad patres. Mai bine să fiu de față ca să-i arăt că nici vreu să-l știu. Să zicem că l-oi omorî. Și pentru ce să mă fac ucigaș, eu care nu sunt născut vărsător de sânge? Și apoi oamenii or să zică că l-am gonit din lume pentru că mă temeam să fiu cu dânsul în ea. Se laudă dl că nu se teme de moarte. De vrea ca să-l credem, omoară-se singur, nime nu-l oprește, și îi făgăduiesc că șasezeci de ani voi întreba pre toți învățații și cărturarii ca să aflu de a făcut bine ori ba; și de-mi vor zice c-a făcut bine, atunci — numai atunci — mă voi sârgui pănă ce d-ta numești poltronerie și pre care eu o numesc bărbăție; căci, s-o știi d-ta, e bărbăție și curagiu a înfrunta cineva valurile lumii minciunoase, și a voi să trăiască cât de mult în astă vale a plângerei! Fanfaronul acesta poate și-a urât zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! Eu care-mi închipuiesc cât e de întuneric în mormânt, și care iubesc lumina, nu voi să mă lipsesc de ea. Eu să mă săcer în floarea vrâstei, când am încă o grămadă de trebi în viață, pentru o ticăloasă palmă care puteam să i-o dau eu cum mi-a dat-o el? Să nu-i treacă prin gând! Și apoi ce mare treabă a omorî un om? câteva grăunțe de șoriceasă face cât și plumbul lui. Nu știe nătărăul că un purice viu face mai mult decât Napoleon mort!
Ei, spune-mi acum, domnul meu, care e mai brav, canibalul acesta care vrea sânge, sau eu, omul păcii, ce voi să trăiesc ca să-i arăt cât îl desprețuiesc, de vreme ce n-am gând să mă bat cu el?
Nu știu pănă la ce punt iepurăria poate degrada pre un om; n-am gândit însă că ea poate a-l face să afle sofisme, ca să vreie a încredința că face bine să se lase insultat și batjocorit.
Știu că duelul este un prejudeț ramas din timpurile barbare. Știu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actrițe, fie verzi ori albaștri, și o nebunie a căuta sfezile și gâlcevile; sunt însă cazuri fatale când un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel și trebui să se facă ucigaș sau jertfă, dacă nu voiește a lasa o pată numelui său, și o rușine familiei sale.
Făceam aste reflexii, uitându-mă la domnul acest care nu voia să se bată, și care aștepta un răspuns. Dar nepricepându-mă ce răspuns să-i dau altul, l-am luat de spate și l-am dat pe ușă afară.
Nu știu de am făcut bine.