(Despre limba românească)
Dacă ne încercăm a face oarecare observări asupra limbii noastre, facem cunoscut mai-nainte ca să fie tuturor știut, că n-avem nicidecum pretenția a fi priviți ca niște legiuitori sau cel puțin ca niște povățuitori, voim numai să emitem și opinia noastră alăturea cu a altor filologi, ce au lucrat și lucrează pentru limbă.
Ne aducem aminte de decadința în care căzuserăm în privința limbii sub domniile străine. În conrupția generală, se corupsese și ea! Nu mai era acum limba lui Dositeu și a lui Cantemir, nici a cărților bisericești; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turcogrece etc. Atunci era de bun ton a vorbi numai grecește sau o românească pestrițată. Damele noastre începură a nu putea pronunța pe ș, pe ч, pe џ. Ele ziceau: mozicule, nu stii că nu se sede zos dinaintea duduțelor?
Așadar, limba moștenită de la străbuni, se căpia cu feluri de peticării eterogene și eram în risc a pierde cea ce aveam mai scump: limba!
În timpul acesta, vro câțiva literați transilvani și bănățeni, văzând cu groază că frații lor — noi din principate — ne ducem de râpă, începură a scrie mai multe dizertații prin care ne arătau originea noastră (ce începuserăm a o uita); dar cu toată bunavoință ce aveau de a ne îndrepta, scrierile lor aveau și ele defecte, căci și la ei se introdusese iarba rea (deși în mai mică câtime decât la noi): și ei aveau cârpele de ziceri germane și maghiare și terminații ungare, cari sunau rău la urechile noastre. Pe lângă aceste, noi nu eram deprinși cu scrieri serioase, noi care în ignoranța și superficialitatea noastră, ne socoteam foarte eleganți și erudiți, când făceam versuri precum cele următoare, model de pedantism și de rău gust:
Agalma tÓn AjrodthV emjucon ai zwntann
Cum că ești în vremea noastră, personne ne peut dire non.
Osoi jqan®un n s blpoun. s gnwrxoun gi qen
Ce arzi inimile toate, comme un puissant volcan.
A ouson t n deomnwn, t desm touV in’poll
Nu ne lasă să ne pierdem, en criant toujours hélas! etc.
Așadar, treaba ajunsese de a fi de tot comică, încât numai ridicolul ne putea mântui, aplicându-ne vorba poetului: Castigat ridendo.
Din norocire, un om veni; un om care-și știa în perfecție limba sa; un om ce era totodată poet, jurnalist, literator. El se numea Eliad . Acesta se apucă să desbrace pe fata lui Chiriac, cum o cheamă el, de toate țorțoanile străine ce o desfigurau, și arătândune-o întăi goală, ca pe Venera de Medicis, pentru ca să putem aprețui formele ei cele frumoase, se apucă să o învestimente cu hainele cu care era deprinsă și care o prindeau. Dar văzu că nu era destul a ne arăta grațiile fecioarei: trebuia să ne dreagă și gustul stricat, pricepu cu fireasca lui sagacitate că a brusca lecuirea, era a nu ne mai vindeca, și așa începu mai întăi a alunga o grămadă de slove ce nu ne trebuiau, lepădă pe Δ, pe И, pe ω, Ψ, ξ, etc., cu toată împotrivirea și strigătele noastre, care însă se potoliră îndată ce ne încredințarăm că puteam trăi fără dânsele, și că e mai românesc a scrie Teodor, sau Toader, decât Θεoδωρ… etc. Apoi puse a ne arăta mlădierea limbii prin traduceri din Lamartine și Byron.
Ca prin farmec, îndată mai mulți juni plini de inimă se grupară în giuru-i. Ei se puseră la lucru cu o activitate febrilă. Alexandrescu, Boliac, C.A. Rosetti desfășurară toată încântarea poeziei. Aristia ne făcu să facem cunoștință cu Omer și cu Alfieri. Bălcescu — pre care l-am pierdut — ne vorbi de Istorie, Cogălniceanu adună prețioase documente în Arhiva română; edită și colaboră la Dacia literară; în sfârșit, el dezgropă și dete la lumină Cronicele noastre , operă colosală. El și cu alți juni studioși fondă ziarul literar Propășirea, în care Alecsandri publică primele sale poezii ce avură atâta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întăiul poet național al României, etc. etc.
Când gândește cineva că toate aceste se făcură în vreo doi, trei ani, se miră de ceea ce poate românul, când voiește.
Întâmplările anului 1848 au fost fatale literaturii române. Politica predominând, literatura amuți. Ei bine! Ce s-a făcut pentru ea în curs de patrusprezece ani? Perfecționatu-s-a limba? Statornicitu-s-au regulile ei? Nicidecum! Atâta numai că am gonit slovele și am luat literele, fără a pune și bazele, după cari să le întrebuințăm în limba noastră. Atunci am văzut scriind fiecare cum îi plesnea în cap; fiecare își închipuise o ortografie. Și apoi deodată ne pomenirăm inundați de o mulțime de scrieri; și ce scrieri? Traduceri de romanțuri rele, în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul; căci în adevăr lipsiră zicerile turco-greco-slave, dar se introduseră cele latine-franco-italiane. Ne trezirăm cu poezii de felul acesta:
Charmată damicelă
Cu ochi ca de gazelă,
Te am, o columbelă,
Divină și mult belă… etc.
Nu samănă oare aceste cu „Agalma tÓV AjrodthV” pe care am citat mai sus?
Precum vedeți, eram departe de Cămeșa fericitului, de Legenda lui Manoli , de Anul 1840. În darn Bolintineanu, Crețianu, Dăscălescu se încercară a netezi poesia asta trasă de păr. Frumoasele lor scrieri erau înăbușite sub nămolul versificatorilor răi; încât când voia cineva a-și odihni spiritul de atâta sbuciumare, era nevoit a se înturna la Curierul de ambe secse, la Propășire, la Magazinul istoric , la România literară; pentru că ce interes aveau pentru noi Muschetarii lui A. Dumas, Lelia D-nei G. Sand, Misterele Parisului a lui E. Sue, traduse într-o limbă ce, cu toată bunăvoința, nu se poate numi românească? Zău! stând a judeca câtă osteneală și-au dat traducătorii atâtor romanțuri, și cât timp au pierdut îndeșert, timp și osteneală ce ar fi putut fi întrebuințate spre a ne face cunoscute niscai opere bune, nu poate cineva decât a regreta activitatea în darn cheltuită atâtor oameni laborioși!
Să venim acum la teatrul român, care avu o mare înrâurire asupra literaturii, și după ce vom isprăvi și cu el, vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră și publicul literat va decide în omneputința sa.
La 1833, frații Foureaux făcură într-o casă veche o sală de Teatru (de care Iașii era lipsit), ca să joace pantomima și danțul pe frânghie. Noutatea lucrului făcu să prospereze întreprinderea acestor industriași, încât se încercară a da și mici vodevile ce ocupară teatrul mai mulți ani. Atunci începură a se gândi și la un teatru român. G. Asachi cu asistența a câțiva amatori și a câți-va școlari ne dete mai multe bucăți traduse, care cu toată slăbiciunea actorilor de strânsură și mijloacele de care dispunea, ne dovediră că lucrul nu e așa de cu neputință precum se credea, și că limba română răsună tot așa de bine la ureche ca și sora sa italiană. Însă, nemărginindu-se în reprezentații de puterea actorilor săi, vroi să ne arate drama și opera. Văzurăm pe Petru Rareș și pe Norma . Dar aice, cu toată indulgența auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco, și publicul fără a-și răci dorința de a avea un teatru național, simți stâmpărându-i-se entusiasmul.
Guvernul se asociă cu dorința publică. El numi un comitet teatral , care să se ocupe cu alegerea pieselor, cu înființarea personalului etc. Îndată însă ce junii membri ai comitetului primiră cu plăcere astă onorifică însărcinare, tot el, guvernul, prefăcu comitetul în întrepriză și pe membrii lui în directori fără voie. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a deslega și punga. Cu toate aceste, iluziile juneței — erau juni atunce— care abordă cu curagiu orice întreprindere, când ea are de scop un bine public, făcu pre improvizații impresari a se apuca cu tot dinadinsul de lucru, mai ales când era în joc și amorul lor propriu. Ei erau îndatoriți a ține două trupe, una franceză și alta română, și pentru asta li se da o subvenție de patru ori mai mică decât este astăzi.
Aduseră o trupă franceză, care juca vodevilul, drama și opera comică; și publicul își poate aduce aminte, că de atunci n-a avut mai buni actori. Însă nu era acesta greul! Gerul era teatrul român pentru care trebuia creat tot: decoruri, piese, personal etc.
Ce era de făcut? Nu se mai putea lua băieții de pe băncile școalei ca să se urce pe scenă; ei aveau de învățat lecțiile lor, iar nu piese de teatru. Impresarii noștri se gândiră mult; și după mai multe idei, care de care mai ciudate, căci unul propunea să tocmească oameni pre care îmbrăcându-i în hainele respective să iasă pe scenă pentru formă, și rolul lor să se citească de un lector ad-hoc între culise, altul zicea ca să se tipărească piesa și să se împartă la privitori care să o citească în sunetul orchestrei etc. etc. În sfârșit, primejdia fiind mare se decidară, ca generalii când au a face vreo întreprindere riscată, să facă apel la junii de bonne volonté . Apelul lor fu auzit. În curând mai mulți tineri se înfățoșară și o trupă ca prin minune se găsi înființată. M. Kogălniceanu.—V.Alecsandri.—C.Negruzzi.(Nota autorului).
Dar cu toată buna lor voință, acești enfants perdus nu cunoșteau nici rudimentele artei dramatice. În lipsa altora, impresarii noștri se făcură profesori de declamație și de mimică: s-apucară a învăța pre actori aceea ce și ei știau, sau mai bine zicând nu știau. Ce e dreptul, la început actorul uita că nu trebuie să stea decât cu fața spre public; actorița, în loc să iasă pe ușă, ieșea prin părete, dar publicul era indulgent; el râdea și aplauda.
Acum trupa cam schioapă, cam nemernică, era plină de dorința a se produce și plină de speranță în viitorul ei. Decorurile se barbuilase, se cârpise, nu mai lipsea decât Materia… piesele! La toate se gândise, afară de repertoriu.
Adunându-se toate traducerile ce se găsiră pe la librării și aice și peste Milcov, se văzu că nu se putea da nici Orest, nici Mahomed, nici Alzira. Chiar cele mai ușoare din piesele lui Moličre erau grele pentru nouii actori. Nu rămase alta decât tot impresarii să se facă și autori și traducători. Se puseră tustrei pe lucru; aleseră din repertoriul francez și german acele ce le părură mai lesnicioase, mai potrivite cu puterea nouilor actori, și traducând, prelucrând, uneori localizând, reprezentațiile începură; publicul se mulțumi, actorii se încuragiară și treaba mergea strună.
Douăzeci și mai bine de ani au trecut de atunci. În timpul acesta, acești oameni au avut mult mai serioase ocupații în țara lor. Sunt sigur însă că tot nu uită timpul acel ferice, a căruia suvenire singură mai poate aduce un zâmbet pe vestejitele lor buze, mai poate să le descrețească fruntea pleșuvită!
Să ni se ierte astă digresie.
Puțin câte puțin, trupa se îmbunătăți. Dintre actori se desveliră adevărate talente. Poni, Teodorini, Lukian, Sterianca, Gabriela etc. puteau aborda acum orice rol fie el cât de greu. Repertoriul se îmbogățea, și Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. Iorgu de la Sadagura fu întâia sa piesă originală. Ea avu un mare succes, căci autorul, biciuind xenomania, ridiculiza defectul ce aveau și au încă junii educați în străinătate de a găsi toate cele rele în țara lor.
Aceste toate avură o influență mare asupra limbii. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor și îndată venea dialogul elegant, fără pretenție și natural. Comedia nu ajunsese a fi burlească, și drama era tragică, fără a fi sbuciumată și hidoasă. Publicul își aduce aminte de Poni, mort în floarea vieții în Angelo, Lazar păstoriul etc. de Teodorini, în Jucătorul, Saul etc., când la teatru petreceam și noi câteva ore plăcute din cele mai multe neplăcute a vieții.
Acum impresarii noștri mulțămiți că au pus temelia teatrului național, se retraseră. Alte direcții îi urmară, care nu avură a se lupta cu greutățile ce întâmpinaseră ei. O nouă sală de teatru se clădi și M. Millo luă direcția.
Negreșit că ea nu putea cădea în mai bune mâini. M. Millo, autor și actor, era singur în stare a consolida edificiul, ridicat cu atâte ostenele. El ne arată pe scenă mai multe piese precum Piatra din casă, Samson, Chirița, Nișcorescu etc., avură succese fabuloase. Concursul lui Alecsandri, l’enfant gâté a nostru, făcea că era destul să se arate numele lui pe afiș pentru ca să se umple sala, unde răsuna și încântătoarea vioară a lui Flechtenmacher. Într-un cuvânt, teatrul românesc era în floarea lui.
Dacă însă un curios ar fi observat cu sânge rece mersul său, ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide. În adevăr aveam o trupă recrutată dintre tineri înamorați de arta dramatică, aveam o sală spațioasă, dar trupa actorilor nu avea decât aplaudele publicului, și când se închideau porțile teatrului, oamenii aceștia rămâneau pe pavea, fără să se mai gândească nimeni la dânșii. Sala clădită într-un capăt departe de centrul orașului avea pe lângă aceasta și alte defecte. Lăsând că era lipsită de acustică, dar era umedă și rece; actorii căpătau junghiuri, junghiurile aduceau oftică, și în curând Poni, P. Neculau, Marghioala, Sterianca, N. Teodor etc. se făcură tristele ei victime!
Cu cine se înlocuia deșertul ce se făcea în rangurile acestor luptători? Cu alți devotați tineri, cari aveau aceeași perspectivă: lipsa și oftica?
Unii dezertară; Millo și Teodorini se duseră departe să caute un mai bun noroc. Alții, inturnându-și ochii lăcrămați de la scena ingrată ce fusese primul și singurul lor amor, fugeau cu o imprecație, vade retro! și căutau a găsi vreo altă carieră care le promitea cel puțin un adăpost și o bucată de pâine la bătrânețe.
Așadar, teatrul român începu a decădea, căci el nici avea chip a se subținea, fără un conservatoriu, fără o școală cari să formeze actori pentru a înlocui pre cei ce desertau, pe cei ce mureau! și dacă din când în când se mai da reprezentații române, ele erau numai o întreprindere hazardoasă a unor oameni curagioși, pe care curând o făcea să cadă indiferența Philaminfelor amoroase de scena străină, ce găseau că a merge la teatrul național nu era de bon ton.
C’est une chose, ma chčre, horrible, une abomination!
Pesemne n-ai băgat de seamă că lui Jean îi zic Ion? Știm că un project ce se făcuse pentru teatru, zace îngropat în arhivele Ministerului de externe ca și dorința exprimată de Cameră de a se clădi o nouă sală pe locul teatrului vechi. Să sperăm că le va veni și lor rândul de a ieși din mormântul lor.
Pănă atunci, să vorbim de limbă și de ortografia ei.
Nu ne-om încerca a dovedi origina limbii noastre; filologi studioși și oameni mai competenți decât noi au făcut-o aceasta. Vroim să vorbim numai de oarecare anomalii ce există în literatura limbilor nu mai puțin curioase decât acele ce uneori întâlnim în natură. Așa d.e. vedem limba polonă scrisă cu litere și limba română cu slove, când ar fi trebuit să fie tocmai din contra.
Care să fi fost cauza acestei monstruozități și cui suntem datori cu acest nou păcat? Tot acelor cărora le suntem datori multe de toate: clerului bigot și ignorant. Papiștii nu lăsară pe poloni să scrie cu slovele lor, temându-se de slavii ortodocși de cari ei erau încungiurați. Grecii asemenea îndemnară pe români ca să se Gr. Alexandrescu. Nota lui C.N.
servească cu slovele cirilice, ca nu cumva să se strecoare printre ei odată cu literele și ritul apusean. Astfel, slavul adoptând alfabetul latin, fu silit a-l împestrița cu felurite semne pentru ca să poată răspunde la pronuncia lui groasă și guturală, iar românul se văzu încărcat cu o mulțime de vocale urâte cari nu erau ale lui încât acum când am reluat literele străbune, ne găsim într-o mare vălmășeală și suntem nevoiți a întrebuința și noi tot soiul de accente, când deasupra, când dedesubtul literelor, pentru ca să putem arăta tonurile acele groase ce au prins rădăcină în limba noastră. Astă prozodie de porunceală se făcu cu atât mai grea, cu cât fiecare inventa o etimologie și o tecnologie proprie a sa.
Ne aducem aminte că — sunt acum mai 20 de ani — noi am fost chemat luarea aminte a literaților noștri asupra unei slove blăstemate care a substituat mai la toate vocalele noastre și care singură ne silește a orna aceste nenorocite vocale, qui n’en peuvent mais ! cu feliurite căciuli, care de care mai cornorate sau mai ascuțite. N-avem nevoie s-o mai numim; lectorii noștri o vor cunoaște. Pănă când deci va veni timpul s-o alungăm ca să scăpăm de dânsa, s-avem răbdare și să ne servim pe vrute pe nevrute cu accenturi, ferindu-ne însă de a abuza prea mult de ele. Ar fi foarte de dorit ca din toate provinciile României alegându-se câte un filolog, să se alcătuiască un comitet care să stabileze odată ortografia și prozodia noastră; și dacă s-ar face aceasta și acei bărbați învățați ne-ar face onoare a ne întreba care e ideea noastră în acest obiect, ne-am mărturisi simbolul credinței noastre literare cam în felul următor:
Credem în origina limbii române și mărturisim literele străbune, dar nu ne plac inovațiile nepotrivite cu natura limbii, și anume: Urmează: și firește că limba lui cea pură se îngroși și se abastardi, încât… Vezi scrisoarea XV (Critică).
1. Nu ne place întrebuințarea consoanelor duple, ce sunt numai o învălmășeală și o greutate la învățarea gramaticii. Numai la foarte puține și rare ziceri străine le-am primi ca o escepție.
2. Suntem contra lui ŭ pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, și nu l-am întrebuința decât ca să deosebim pluralul din singular, d.e.: eram eu, eramŭ noi etc.
3. Nu ne putem învoi cu ciune și cu iune; pentru că dacă avem câteva ziceri cu astă terminație, ni se pare că n-ar fi un cuvânt ca să ne lungim toate substantivele cu un cot mai mult când mai ales ea nicicum nu le-ar face mai frumoase și când în latină asemenea terminații nu esistă.
4. Asemenea chiar sub amenințare de a fi numărați între ignoranți și ruginiți, nu vom zice: apt, aptiv, respept, carapter, etc. în loc de act, activ, respect, caracter, căci dacă am zice aceasta am fi siliți să zicem poate și năciune în loc de nație, și cine mai știe câte altele.
5. Mai credem că dacă ḑ se pronunță ca z în cuvintele ce derivă din latină, n-ar trebui a se scrie vezänd în loc de vedänd etc., pentru că de nu era a se păzi etimologia, era de prisos a relua literele și a lepăda slovele. Asemenea ni se pare că nu e generos a abuza de bietul d. Să nu facem pre Zoița și pre Zamfira Doița și Damfira , precum nu s-ar cuveni să scriem ḑabala, ḑimbet, ḑiḑanie în loc de zabală, zimbet, zizanie etc. Dacă suntem siliți ca să zicem zeamă de vardă în loc de curechi murat, cel puțin să nu scriem deamă de varză.