(Critică) Octombrie 1844
Un proverb al nostru zice: bate herul pân-e herbinte…
E! ce gerg e asta? a să strige d. Eliad. De unde ai luat tu, moldoveane, pe crăcănatul H ca să-l substitui astfel de obrăznicește în locul lui F? Nu e de ajuns că vorbiți așa, aveți încă cutezare a-l scrie și a-l tipări!
Aveam de gând să-ți spun nu știu ce, și pentru ca să dau oarecare autoritate ziselor mele, începusem cu un dicton cunoscut, dar iată că Eliad nu mă lasă în pace; mă silește a-mi da cuvântul pentru ce zic her herbinte, în loc de fier fierbinte.
S-ar cuveni să mărturisesc în toată naivitatea că m-a luat gura pe dinainte, însă fiindcă în natura omului e înțelenită nătângia ași apăra greșalele, voi să arăt că a întrebuința pre h în loc de f nu e un provincialism moldav — precum ni se împută de alți români — ci o deprindere împrumutată nu de la muma latină, nici de la mai marea soră italiana, dar o suvenire mângăioasă, dulce și scumpă de la o sorioară depărtată, gingașă și molatecă, crescută sub umbra naranzilor (naranjas) și boltele moresci a Alhambrei.
Din toate calitățile, ale inimei sunt acele mai plăcute și mai prețuoase; și de n-aș fi român, încă aș iubi limba română pentru dragostea frățească ce o caracterizează. În vălmășagul războaielor, în picioarele barbarilor, aruncată prin poziția geografică între nații străine începutului și firei ei, româna nu-și uită muma și sororile; se ținu lipită de latina prin gramatică, de italiana și spaniola prin ziceri, de portugheza prin pronunție.
Portughezul scrie o și s, și pronunță u și ș ca românul.
Aceste sunt așa; eu însă nu zic că trebui să zicem ca spaniolul hiiu (hijo), her (hierro), herbinte (hirviente) ș.c.l., ci fiiu, fier, fier- binte , căci astfel o cere gramatica; voi numai să arăt: 1) că acesta nu e un provincialism, și 2) că am descoperit — eu cel întăi — că supa cu fidea (fideos) și pepinii (pepinos) sunt de origină spaniolă.
Adios!