(Un vis) Iulie 1848
Luna lui iunie se arătase cu fioroase prevestiri. Holera începuse a săcera mai întăi slab, apoi mai tare, pe urmă cu o iuțeală grozavă. Toți acei ce aveau unde și cu ce fugi, părăsiseră Iașii; numai sărăcimea și acei puțini împiegați ce nu se îndurau a se deslipi de canțeleria lor — de frică că-și vor găsi locul ocupat de alții — mai rămăseseră. Locuitorii satelor, spăriați de boală, încetară de a mai aduce merinde în oraș; și acum pre lângă mortalitate, se adăogi și lipsa hranii. Toate curțile se pustiiră, toate magazinele se închiseră, toate porțele se încuiară. Dimineața te deșteptai întro atmosferă groasă și grea pre care cu anevoie o răsuflai. Piste zi, o căldură nădușitoare fără aer, fără vânt. Seara, dacă aveai curagiu să ieși din camară-ți și să pleci pe uliță, nu videai decât bolnavi și murinzi pe prispele caselor, pe pietrele trotuarilor, pe paveaua uliților; nu întâlneai decât care cu morți, pre carii îi duceau ca să-i arunce pe malul unui șanț, unde așteptau zile întregi pănă le venea rândul să-i îngroape puținii ciocli ce n-apucaseră încă a muri. Putoarea leșurilor putrezinde te amețea. Într-un cuvânt, orașul tot era numai un mare mormânt. Te grăbeai a te întoarce curând acasă, cuprins de spaimă, tremurând de groază, galben și ștergându-ți fruntea șiroindă de sudori reci; numărându-ți viața nu pe luni sau pe zile, ci pe oare și minute. Apoi dacă te culcai recomăndându-ți sufletul lui Dumnezeu, și voiai să dormi (fără să știi de te vei mai deștepta), era piste putință, căci urletul câinilor și cântul cucovaielor te țineau treaz și în fiori nesfârșiți.
În vremea aceasta izbucni revoluția românilor, și armia rusească trecu Prutul pe la Leova și Sculeni. Opt tunuri, câteva sute de cazaci și un regiment de pedestrime tăbărâră pe câmpul Copoului în dreptul lagărului miliției noastre, din care murise a treia parte. În toate serile, două muzice — rusească și românească — jucau feluri de arii, pre care nu le asculta mai nime. Cât pentru mine, mă oțeream auzind cântece dinaintea osândei patriei, și-mi părea că asta nu e altă decât o hulă, un desfid cătră provedința care ne pedepsea cu atâta urgie, căci în loc să punem sacul de cenușă pe cap, și să ne adăpăm cu lacrimi, în loc să ne rugăm ca să treacă de la noi mânia cerului, noi ascultam muzice și cântări! și nu știu, era se vede un joc a imaginației mele, de mi se părea chiar sunetul instrumentelor jalnic și trist. Cea mai alegră arie semăna a prohod.
Luna fatală se apropia de sfârșit. Acum epidemia începuse a scădea în capitalie și a se întinde ca o pecingene pe celelalte orașe și sate. În fața unei nouă nenorociri ce amenința cotropirea țării și tot viitorul ei, oamenii uitaseră boala, și se întrebau cu îngrijire ce caută acești străini în țara noastră, și cu ce o să-i hrănim când seceta și lăcustele potopiseră toate semănăturile? și apoi își răspundeau suspinând că osânda asta e mai mare decât a holerii, că Dumnezeu și-a înturnat fața de asupra noastră, că foametea stă pe pragul ușii noastre, și ceasul pieirei a bătut…!
Într-o zi, neștiind ce să fac ca să împrăștii tristeța de care eram cuprins, m-am dus să văd pre doctorul P…, franțez care e la noi de cincizeci ani, om pre atâta de bun cât și de învățat, prietenul tuturor acelor ce-l cunosc.
Bunul bătrân, slab și abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruțase, șidea pe un jilț în balcon, încălzindu-și slăbitele mădulări la razele soarelui. Se bucură mult când mă văzu, și după cele obicinuite întrebări și răspunsuri, conversația căzu firește asupra întâmplărilor zilei.
— Vezi, îmi zise doctorul, privirea nenorocirilor astei frumoase țări, pre care o privesc ca o a doua patrie, nu lasă să mă-nsănătoșez.
— După furtună vine și vremea bună, răspunsei întrebuințând un proverb a la Sancho Pança, și voind prin asta a opri țipetul sângerândei mele inimi; uite, boala încetează, patimile se tâmpesc și liniștea se restatornicește…
— Sub baionetele străine! Eu sunt bătrân; nu voi ajunge să văd aceea ce nu doresc; dar d-ta o vei videa, și-ți vei aduce aminte de vorbele mele. Gândești oare că se vor mai înturna anii acești trecuți de pace și de liniște?
— Și pentru ce nu? Ocupația va înceta, îndată ce…
— Ascultă, mă curmă doctorul. Ieri după ce am privit din balcon soarele apuind, seara fiind rece, m-am sculat din jilțul meu și am intrat în odaie, unde aprinzând lampa, m-am culcat. După ce am cetit un capitul din istoria lui Napoleon, a acestui uriaș ce a răsturnat fața lumii, și pre care l-am urmat în arinișurile Egiptului și în troienele zăpezilor Rusiei, am lăsat cartea și am închis ochii, dar feluri de gânduri m-au întovărășit pe căpătăiul meu. Gândeam la Franța, pre care n-am revăzut-o de jumătate de veac, gândeam la Moldavia în care îmi petrecusem în liniște partea cea mai mare din viață; gândeam la zguduirea ce se făcu în Europa. Socoteam că vremea emancipației popoarelor și a națiilor a sosit; și apoi urmărind mahinațiile politicii, videam cu îngrijire că absolutismul începe iar a-și ridica capul, de vreme ce dreptul celui mai tare tot încă esistă.
Pe nesimțite mă cuprinsese somnul, când un vis fantastic mi se arătă. Mi se păru că un glas străin îmi striga: Scoală-te! Apoi mă făcui în trăsura mea care mergea atât de răpide, încât roatele sfârâiau, iar caii spumegau de sudoare. În fuga astă silnică am trecut prin mai multe uliți, unde n-am întâlnit nici o suflare, deși era ziua mare, când deodată caii s-au oprit de mulțimea oamenilor ce împluse curtea unei case mari. Mă trezii atunci într-o sală unde erau numai boieri cu decorații și ofițeri cu spalete. În mijloc văzui o femeie naltă și frumoasă cu ochi și sprincene negre, cu părul despletit pe spate, goală pănă la cingătoare, îngenuncheată și cu mâinile legate dinapoi. Lângă ea sta un om cu mască. El ținea un paloș lat cu care lovea creștetul acei nenorocite ființi. Privitorii se uitau la acest martir făr-a clipi din ochi, făr-a zice ceva, făr-a face vreo mișcare, încât semănau a niște statuie de ceară. Tăcerea era adâncă. Nu se auzeau decât lovirile de paloș a omului mascat și suflarea de agonie ce ieșea din pieptul frumoasei osândite! La fiecare lovire un părâu de sânge purpuriu se revărsa pe umerii și sânul ei, pănă ce în sfârșit ucisa căzu cu fața în jos, scaldată în sângele său.
E bine! în cruntele războaie a lui Napoleon, mi s-a întâmplat să văd feluri de grozăvii; în profesia mea de hirurg, am făcut și am văzut grele și dureroase operații, niciodată însă nu m-am simțit atât de înfiorat ca la priveliștea ce mi s-arăta în vis. Mă simțeam murind, și nu știu cât s-ar fi prelungit coșmarul acesta, dacă o agitație nervoasă nu mă deștepta. Lampa mea se stinsese, și dinții îmi clănțăneau în gură de frig. Abia am putut tinde mâna ca să sun. O slugă veni, aprinse iarăși lampa și ieși; eu însă nu mai putui adormi, grozava videnie îmi sta dinaintea ochilor.
— Ce zici de visul meu? mă întrebă doctorul sfârșind. Nu este el oare o profeție?
— Nu știu ce este, i-am răspuns; știu atâta că ies de la d-ta mai trist decât cum am intrat.
Viind acasă, m-am apucat să-ți scriu visul doctorului P… pre care te rog să mi-l tălmăcești, sau mai bine nu-mi zice nimic , căci mă tem s-aud tălmăcirea lui!