(Catacombele M. Neamțu) August 1839
Nu departe de cetățuia Neamțu — a căria ruine se mai văd încă dărâmate de oameni și de timp — mai în sus, pe o vale ce se întinde verde și răcoroasă între două șiruri de munțișori umbroși, Alexandru cel Bun făcu la 1402 o bisericuță de lemn în cinstea s. Ioan Teologul, pe lângă care se adunară câțiva monahi; și pentru adăpostirea lor și a altor creștini în timpurile acelea pe când Moldavia se bântuia de războaie și de răscoale, zidi aproape de biserică și un turn de peatră.
Pe atunci înturnându-se de la Viena, Ioan Paleologul trecu prin Moldavia. Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moșteanului imperiei Bizantine, însoțindu-l pănă la Galați. Spre răsplata ospeției ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură și coronă împărătească, iar mitropolitului Iosif sacos și mitră; dar spre a-și învecinici pomenirea, trimise doamnei Anei, soției lui Alexandru, și o icoană făcătoare de minuni a Maicei Domnului.
Icoana aceasta se puse în bisericuța mai sus arătată. După trecere mai de un veac, Ștefan Marele, văzând că s-a mărit numărul călugărilor, începu a zidi la anul 1497, lângă bisericuța lui Alexandru-vodă, o altă biserică mare de peatră cu hramul înălțării, dar murind el la 1503, o sfârși fiiul său Bogdan, și aduse icoana Fecioarei acea hărăzită de Paleologul în biserica astă nouă, unde este și păn-în ziua de astăzi.
Această icoană se cunoaște că e făcută pe când arta zugrăviei era în decadință la greci. Desenul este grosier și coloritul slab.
Monastirea Neamțul — ce luase astă numire de la pârâul ce curge aproape — luă o întindere mare. Prin pietatea domnilor și a boierilor căpătă venituri însemnate, și astăzi această lavră nutrește la o mie cinci sute monahi, și oricare sarac află în toată vremea aici căutare și ospătare.
Mai multe biserici și paraclise se zidiră pe lângă aceasta, dar bisericuța s. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, acea făcută de Alexandru cel Bun, deși învechită, sta pe lângă ele ca o sfântă relicvie doveditoare că ea a fost începătoare acestui locaș dumnezeiesc; însă învechindu-se foarte, se făcu în același loc alta de peatră, tot în numele s. Teolog, dar de o arhitectură nouă. Deși aceasta e mai frumoasă, mai grațioasă, e de jălit acea veche de lemn, și era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuței lui Alexandru-vodă. Din norocire tot a mai rămas turnul de care ți-am vorbit mai sus, care stă încă întreg cuprins într-un unghi a zidului monastirii.
Lângă biserica aceasta e mormântul monahului Chiril Carp, unul din ostenitorii și fundatorii ei. Alăturea stă mormântul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareț Paisie. Frații ne-au spus lăudata viață a acestui călugăr, care deși privit de toată obștimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toți, urmând porunca evangelică: „Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă.” Prevăzându-și sfârșitul, cucernicul Platon s-a rugat să nu-l îngroape cu paradă, ci numai un preot să-l întovărășească la groapă spre a-i ceti rugăciunile morților; dar nu fu ascultată cererea lui. Toți slujbașii monastirii îmbrăcați în aurite vestmânte, cu cântări, tămâieri și făclii, plecară ca să însoțească rămășițele sfântului barbat; când iacă cerul se întărâtă, vântul stânge luminele, și ploaie vărsându-se în șiroaie, silește pre toți a-și căuta aciuare prin chilii.
Însă îndată ce a rămas mortul cu un singur preot, soarele sparge norii, ploaia stă atârnată în aer făr-a cuteza să cază, și înmormântarea cuviosului monah se sfârșește în pace și liniște.
Sub biserica astă nouă sunt catacombele monastirii, în care se pun oasele morților cînd le dezgroapă din umedul lor locaș, ca să deie locul lor altor morți mai proaspeți. Această hrubă e boltită; are șese stânjini lungime, trei lățime și șese palme de nălțime. O singură ferestrică ce sloboade o rază misterioasă pe o icoană a Mântuitorului care stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar.Trei rânduri de poliți zidite de-a lungul păreților, iar pe sub ele dulapuri.
Ce se înșiră pe poliți ?—Tidve de morți ! — Ce se pune în dulapuri ? — Oase de morți ! Fiind laic, se numea Constantin Carp.
Când s-a deschis ușa și m-am coborât în acest azil a morții, un sfânt fior m-a cuprins ; și de n-aș fi fost pregătit pentru o asemenea priveliște sau de eram singur, aș fi căzut în genunchi, umilindu-mă dinaintea lui Dumnezeu, în fața acestei mulțime de morți. În adevăr, omul se simte cât e de mic înaintea marei puteri a lui Dumnezeu, înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne și sânge ca noi!
După aceste întăi cugetări triste, altele mai lumești m-au cuprins. Aste capete așezate cu simetrie pe poliți, aste oase puse cu regulă în dulapuri, m-au mâhnit și m-au supărat. Ce sunt ele altă decât noi, rămășițe a celor ce au fost ca noi? Și nouă nu ne place a videa că se joacă cineva cu noi când trăim cu atât mai vârtos după ce am murit. Liniștea mormântului e mai de preferat decât astă regulă, unde tidvele noastre figurează ca șipurile în magazinul unui spițer.
Mai bine de două sute capete sunt pe aceste poliți de peatră; fiecare are lipit pe el câte o țidulă pe care e însemnat numele celui ce l-a purtat. Este de luat seama că unele din ele sunt mai pe jumătate putrede de rugina pământului sau de boalele de care au pătimit în viață. Un doctor Gall pipăindu-le, ne le-ar putea spune, și poate din știința cranologiei s-ar putea afla câte virtuți, câte virtuți au fost în ele.
Căutând aceste tidve, văzui una mai mică, mai delicată; osul era alb și luciu, dar nu avea nici o etichetă lipită pe ea. Monahul ce-mi slujea de cicerone mi-a spus că era a unii fete ce-a murit acolo, dar nu știu să-mi spuie mai mult. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atâta. Am întrebat, am cercetat și am descoperit o foarte tristă dramă, pe care îți voi spune-o altă dată, căci acum mă grăbesc a lasa pre morți, ca să mă întorc între cei vii.