(Judanii și florile) Decembrie 1854
Câte odată când sunt fără treabă îmi place a lăinici pe ulițe, sau — cum se zice — a număra pavelele. Astă primblare, repetată de multe ori, îmi insuflă feluri de idei mai mult sau mai puțin filozofice, idei nevinovate ce mă fac a uita pentru câtva timp că viața e atât de scurtă și zilele atât de lungi! Ele în ochii mei îmbracă o formă care, din multul analiz ce-i fac, sfârșește prin a face o realitate. Astfel am observat că nimic nu caracterizează pe locuitorii unui oraș ca chiar orașul în care ei se nasc, trăiesc și mor. A măsura. A se preface într-o.
Un oraș tras cu sfoara, regulat, curat, unde zidirile sunt spoite și ferchezuite, dovedește că locuitorii lui sunt oameni regulați și liniștiți; însă inima lor trebuie să fie rece ca și linia geometrică pe care o întâlnești la tot pasul. Din împotrivă, ăaceleî unde a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie, au un nu știu ce, care place ochiului . Dacă Bucureștii n-ar avea noroi și greci , dacă Iașii n-ar avea tină și judani, negreșit că ar fi din cele mai plăcute posiții. Din nenorocire, au și ele — precum am zis — lepra lor! Și însă, dacă în capitala României găsești grădinile Cișmegiu, Chiselef ș.a.; dacă prin mahalale găsești livezi și primblări; (și) dacă la Iași nu afli decât o necăutată grădină publică, vina știți a cui este? — a judanilor carii au cotropit țara și au înădușit pe orășeni, pentru că judanul, din natură, este dușman florilor! și pentru dovadă vom întreba: Unde-s grădinile noastre ce ajunseseră a se face istorice? Unde-i grădina de la cerdacul lui Ferenț, de la Movilă, de la Stejar, Sprăvale-babă? — Vai! judanul le-a omorât!
Afară e soare și frumos; vântul primăverii a uscat glodul; căldura nu e încă atât de mare ca să-l prefacă în pulbere. Dacă nu ai bătături, și ai vreme , vină să ne primblăm puțin pe ulițile capitalei noastre, căci vreau să te încredințez că în adevăr judanul ce ne-a adus mârșăvia, ne-a gonit florile.
Să lăsăm Ulița-mare, căci ea s-a făcut un cafarnaum din care mai toți creștinii sunt exilați; să luăm alta ori-care ad libitum, și m-apuc rămășag că nu-mi vei arăta o casă locuită de un judan în care să se găsească o floare. A! iată, la o fereastră o gerană, câteva rozete, o micșunea galbenă: aicea șade un bărbier. Văd un ștergar Orașele. Place poetului. Tină și bulgaro-sârbo-greci. Nu aveți bătături și puteți dispoza de vreme… Căci ținem de a vă convinge.
Oare-care. întins pe o prăjină; bărbierița trebui să fie tânără. Bărbierul e mare amator de flori și de pasări. Are colivii cu sticleți, cu merle, și cu privighitori. El cultivă mai cu seamă merlele. Dăunăzi un bărbier, care are mai multe sburătoare de acestea, văzând pe d. Delmary ce se întâmpla să treacă pe dinaintea dughenii lui și se oprise ascultând cu o sfântă oțerire concertul acestor pasări șuerătoare, îi zise cu multă bunomie: Domnule, nu cumperi două merle pentru treatrul d-tale? Ți le-oi da eftin. D. Delmary îi aruncă o căutătură fulgerătoare și îi întoarse spatele. — Dar să ne urmăm drumul. Vezi cu ce iscusință stau împleticite ipomeile (rochița rândunelei) pe zebrelele acestei ferestre ? Oalele astea cu jale (stachys) și scabioase (fleur des veuves) ne spun că aice locuiește o văduviță; însă scabioasele și ipomeile tânjesc! Mai nainte, potirele lor roșii și albastre se desvăleau grațios sub lacrimile văduvei, dar de când un cinovnic pletos și bărbos de la un nu știu care Departament s-a pus să o mângăie, florile începură a fi uitate!… A! Iacă după perdelele acestea albe dediței, viorele și lăcrămioare. Cum se îmbină ele de bine cu răcoroasa față a fetiței ce ridică un colț de perdea și se uită cu naivitate la noi! Copila aceasta e orfană. O mătușă a ei, cotoroanță bună de sugrumat, o pregătește pentru un bătrân bogat căruia voiește să o vândă. Sărmana floare, menită a se vestezi sub puturoasa suflare a desfrânării!
Odinioară ungurii obicinuiau la vreme de secetă, de lăcuste, sau altă calamitate publică, de îngropau câte o babă de vie . Astfel conjurau răul și scăpau țara. Oare n-ar fi bine să se exile — dacă nu să se îngroape — și la noi bătrâna aceea care, în loc să povățuiască tinerețea către bine, o împinge la vițiuri, și pătează haina cea curată a nevinovăției? Foarte amator… Directorul operei italiene. (Nota lui C.N.). Ferestrei acestei? Vasele. Îngropau de vie câte o babă.
Să ne depărtăm de aici cu toată plăcerea ce ne face vederea fetiței și a florilor; să mergem mai departe. — Iată un balcon împodobit cu flori aristocrate: camelii, fucții, volgamerii și felurite roze. Aici șede o curtezană care ziua petrece în baie și la oglindă, și noaptea în brațele… lumei… Dacă astă femeie, pe buzele căreia stă tipărit surâsul , și a căreia îndeletnicire e numai să placă, ar voi să ne spuie cât e de amară viața ei, ce se pare atât de plăcută; cu câte lacrămi — pe care e silită să le șteargă fără să vreie — scaldă elegantul său așternut; câte umiliri rabdă, câte defăimări suferă, ne-am întrista cu bună seamă gândind la viitorul ce o așteaptă în vreun spital!
Chiar de nu ți-aș spune, singur ai găci că în căsuța astă curățică, la ferestrele căreia se vede oale cu magioran, mintă, calapăr și busuioc șede un preot. Cucoana preoteasa iubește florile mirositoare pentru că și părintelui îi place mirosul de tămâie. Drăgălașă soție! ea la toată zi întăi a lunii, dă cuviosului sfeștoc de busuioc proaspăt, legat cu o cochetă tasma neagră.
Iată că cutrierarăm câteva ulițe, și n-am văzut încă o floare la un judan. — Vrei să-ți desleg problema aceasta?
— Judanul e din fire speculant. Tot ce nu aduce bani în casă, tot ce nu se vinde și nu se precupețește, pentru el e un lucru de prisos. Florile nu-i fac nici o plăcere. Aceste scule a naturii sunt date pentru oamenii ce au o inimă tânără, și judanul știi că n-are inimă — precum dovedește camăta ce ne ia, — sau dacă are, ea este ferecată cu argint, încât printr-însa nu mai străbate nici o impresie, nici un fel de simțire.
Ce să facem dar? Să gonim judanii ca să avem flori, sau să gonim florile ca să avem judani? Surâsul. A șterge.
V-aș spune.