(Proprietate păgubitoare) Martie 1850
Sunt unii bătrâni carii ți se fac neapărați, a cărora față dorești s-o vezi din când în când, carii îți vorbesc o limbă veche, îți aduc aminte de o vreme trecută, și sunt — pot zice — ca o hronică vie.
Un proverb zice: „De n-ai bătrân, trebui să-ți cumperi”. Eu, prietene, am norocirea a-mi avea bătrânul meu, pre care nici lam cumpărat, nici l-am strâns de undeva, ce l-am găsit de la părinți împreună cu ghigilicul tatei și benișelul mamei, relicvie prețuoasă pre care n-aș schimba-o pe cea mai scumpă antichitate din muzeile Italiei, pentru că jicnicerul Simeon Durac e un bătrân pre atât de vesel cât și nesupărăcios; un fel de Nișcorescu en bien petrecânduși zilele, câte i-au mai rămas să trăiască pe lumea asta, făr-a se îngriji cât de puțin de ea, fără a se amesteca în intrigi, fără a avea curiozitate. Se mulțămește cu poziția lui și, ca un adevărat filosof, nu dorește să aibă mai mult decât are, adică o răzășie în ținutul Cârligăturii și o casă în ulița Băibăcăriei, pre care le are date cu anul, răzășia unui vecin, și casa unui arhivar de la nu știu care Divan.
Cu cât însă se-nvoiește cu posesorul, cu atâta e nemulțămit de chirigiu; căci acest împiegat public îi plătește foarte rău chiria, sau mai bine zicând, nu i-o plătește nicicum. Bietul meu bătrân îl vizitează regulat de două ori pe zi, cerându-și dreptul; în zadar însă. Arhivarul râde și nu plătește.
— Știi ce, domnule Scripicescu? îi zise el mai dăunăzi, am venit…
— Să-mi cei chiria? Tot aceea și iar aceea. Doina știe, doina cântă.
— Ba nu; am venit să te rog de un lucru.
— A! îndată ce nu e vorba de bani, sunt gata să te-ascult.
— Vezi dumneata, domnule Scripicescu, căsuța mea-i bunișoară. Patru odăițe, ogradă bună cu gard, chiar la uliță…
— He! așa ș-așa. Nu e tocmai comodă. Ferestrele mici, coperemântul vechi…
— Eu tot sunt un bătrân singur c-un picior în groapă, lemn uscat bun de ars; mi-am luat de seamă să ți-o dau dumitale, că zău m-am săturat de a tot alerga după plata chiriei. Încai n-oi mai avea supărare și bătaie de cap, ș-apoi dumneata mi-i pomeni poate câteodată.
— Mi-o dai mie casa dumitale?
— Dar, și dacă vrei, fă hârtia de dănuire s-o iscălesc, și să mergem s-o întărim la judecătorie.
— Foarte mulțămesc, zise Scripicescu; nu primesc.
— Nu primești?
— Dar ce mă socoți pre mine, arhon jicnicer? Gândești că-s așa de prost să fac o asemene neguțitorie păgubitoare? Știi că bine îmbli să mă pui la mână?
— Cum așa? întrebă jicnicerul, care nu-nțelegea.
— Iaca cum, răspunse Scripicescu. Eu acum țin o casă, a căria chirie…
— N-o plătești, o știu tare bine.
— Și n-am altă grijă. Dar când aș fi eu proprietarul, ar trebui să plătesc pavele, să plătesc curățit de uliță, să plătesc… să plătesc… mai știu eu ce? Să stric gardul, să fac parmaclâcuri. Să prefac ferestrele după plan, s-o acopăr cu tinichea sau cu oale ș.c.l., ș.c.l… Unde m-ar sui astă istorie? Să șed tot cu mâna în pungă, așa-i? — Ține-ți casa, frățioare; nu ț-ai găsit omul. Nu-mi trebui mie belea. Mai bine ți-oi plăti chiria.
— Apoi asta cer și eu; dar când?
— Când? când? — Știi că ești curios?
Zicând aceste, Scripicescu își luă pălăria și se duse la canțelerie, iar jicnicerul Simeon ieși după dânsul, desnădejduit că nu se poate cotorosi de proprietatea lui.
Sănătate!