(Un proțes de la 1826) Martie 1851
În ziua de astăzi, când proțesele au ajuns a fi atât de multe și atât de lungi, când mai nu vei găsi om care să nu aibă proțesul său, socotim că n-ar fi o greșală de s-ar institua o răsplătire națională pentru toți acei ce n-au proțese, fie aceasta o medalie, fie o menție onorabilă din partea cârmuirei.
Poate că boldul egoismului ne îndeamnă a da acest proiect, căci noi suntem acei ce n-am avut — slavă Domnului! — pănacum nici un proțes, și prin urmare, noi am fi cel întăi care neam folosi de acest drept.
În adevăr, lăsând gluma la o parte, se miră cineva când vede uricele și ispisoacele vechi, care în puține rânduri cuprindeau atât de mult, și anaforalele și hotărârile de acum, care în multe rânduri cuprind atât de puțin.
Ne s-au prilejit a vedea o anaforă scrisă pe douăzeci coale hârtie! adică de trei ori cât întreg cap. VIII a Regulamentului, și de două ori cât toată partea I a codului civil. Judece cineva acum ce cumplită tortură este pentru șeful statului să fie silit a asculta o dată sau de două ori pe săptămână asemene pocitanii, precum: referat din motivul actei, protest întors cu nadpis, replică cu rezoluție, jurnal în neființă, tratație în complect, osebită socotință după hodul delei ș.c.l., ș.c.l. Fraze barbare care-ți mânâncă vremea și îți irită nervele!
Când eram la București, un om de duh îmi spunea o anecdotă de la 1826 a domnului Grigore Ghica.
Într-o zi, pintre alte hârtii, logofătul al doile îi înfățișă o anafora a Divanului pe vro trei-patru coale hârtie.
După ce îi ceti vro două părți din ea:
— Ce-i aceea? întrebă vodă.
— O anafora a Divanului în pricina unor bani ce pretinde Stoica de la Mihali.
— Cine-s aceia?
— Doi neguțitori de aice din oraș.
— Și ce zice Divanul?
— Zice că deși Stoica are dovadă că are să iaie o sumă de bani de la Mihali, dar Mihali întâmpină că acei bani erau … fiindcă… pentru că… Să văd ce zice.
— Cetește dintăi, zise Ghica.
Logofătul al doile începu a ceti anaforaua. Domnul asculta.
Acum era pe la a șasa față.
— Am uitat câte ai spus păn-aice, logofete, zise vodă.
Începe dintăi.
Bietul funcționar, vărsând sudori, reîncepu cetirea, care acum merse pănă la închierea ce se sfârșea cu obicinuita formulă: „Iar desăvârșita hotărâre rămâne la înțelepciunea m.tale”.
— Și ce hotărâre să deie înțelepciunea-mea, zise Ghica, când toate zisele și deszisele lor, n-am înțeles nimic? La început are dreptate Stoica, la mijloc Mihali, și la coadă și Stoica și Mihali. Aferim! buni judecători am!
— Și de câtă vreme se lănțuiește pricina asta?
— De patru ani.
— Patru ani! Și pentru ce n-a trimis-o în cercetarea starostilor de isnafuri, dupre cum e obiceiul între breslași?
— Nu știu.
— Buiurdisește-o cătră starostii breslelor ca s-o cerceteză, s-o puie la cale, și să-mi facă de-a dreptul mie anafora.
Funcționarul făcu ce i se porunci.
Piste două zile, logofătul al doile înmână o anafora pe jumătate coală hârtie, în care erau următoarele:
„Măria-ta!
Am cercetat și am hotărât: Stoica să plătească cinci sute lei lui Mihali; pentru care am și băut adalmaș la cârciuma lui Badaca
*
Plecate slugile m.tale.”
(Urmau iscăliturile.)
— Mașalla! strigă Ghica-vodă, smuncind hârtia din mâna logofătului, și sărutând-o. O! de s-ar sfârși așa toate judecățile din domnia mea! Ascultă, logofete! Scrie îndată aice pe hârtia asta că întărim această hotărâre, și poruncim să nu se strămute în veci.
După ce-a scris logofătul, domnul iscăli, și muhurdarul puse pecetea.
Actul acesta se păstrează și astăzi în arhivele Țării Românești. Badaca avea pe atunce cea mai vestită cârciumă în București.