(Alexandru Donici)
Când la 1812 Turcia în urma rezbelului ce avusese cu Rusia viola toate tractatele și capitulațiunile noastre, cedând puterii învingătoare jumătate din teritoriul Moldovei, și când magnații națiunii române strivite și umilite, în loc de a protesta, precum făcuse Ghica bătrânul când se luase Bucovina, nu găsise nimic mai nimerit, decât să se adreseze la Poartă, cerând în locul pământului cedat să se dea Moldovei câteva județe din Muntenia, multe familii rămaseră în Basarabia. Între aceste era și familia Donici, de origine veche și nenorocită.
Pe atunci Alexandru Donici era copil. Părinții săi neputându-l învăța limba sa (pentru că școalele române erau condamnate, Basarabia trebuind neapărat să se rusească), l-au trimis la Petersburg, unde alte învățături afară de cele militare neesistând, a trebuit vrând nevrând să-l facă oștean. Au plâns mult bieții părinți când au luat astă hotărâre; a plâns mult și el, depărtându-se de casa părintească; dar ce era de făcut alta decât să se supuie soartei sale? S-a dus la Petersburg și a intrat în corpul de cadeți. Însă avea el oare vocațiune pentru arta militară? Vom răspunde copiind un fragment din scrisoarea ce am primit de la dânsul, când după câțiva ani a căpătat rangul de ofițer.
— „…Când de pe malurile verzi și înflorite a Bâcului și a Răutului, unde mă scăldam vara sub caldele adieri a zefirilor, m-am văzut deodată pe țărmurile neguroase ale Nevei, unde se vede atât de rar soarele, unde în locul dulcii limbi cu care mă legănase mama, nu auzeam decât o limbă aspră ca și climatul; când mă văzui părăsit între străini ce nu mă înțelegeau, silit de dimineață Vezi Revista Carpaților de G. Sion, Nota lui C.N. E vorba — probabil— de articolul: Trădarea Basarabiei, semnat Iassiorum Municipium.(Rev. Carpaților, 1861, I. p. 577,641).
pănă în sară a face marșuri cu mai multe oca de fier pe umăr și a învăța manevrarea puștei în douăsprezece timpuri, desperarea mă cuprindea și zeu! nu știu dacă arma pe care o purtam toată ziua, n-aș fi întors-o ca să o slobod în pieptul meu, dacă ar fi fost încărcată. Viind la cazarmă mă aruncam pe tristul meu pat; camarazii mei râdeau, cântau și se jucau, iar eu plângeam, gândind la țara mea, țară unde era Făt-Frumos și Ileana Cosânzana…”
Astfel se petrecură zilele sale, după ce, după mulți ani de suferință, fu numit praporscinicu (sub-locoteninte) și trimis la polcul N. de infanterie. Din norocire regimentul acela era tăbărât aproape de Basarabia. Donici abia se prezentă comandantului și, cerându-și concediu, alergă să-și vază părinții, însă nu găsi decât mormântul lor! Pierzând singura mângăiere ce-i mai rămăsese, se lăsă de oaste, și peste puțin trecu în Moldova.
Nu ne aducem aminte dacă mai trăia încă unchiul său Logofătul Andronachi Donici, care singur cu bătrânul Flechtenmacher știa pe atunci Pandectele, încât umbla asupra-i și-o epigramă care zicea: Dacă ai vro judecată, Mergi la Donici de-o arată; Că el pănă și-n pilaf Va găsi vrun paragraf… etc.
Nu știm unde găsea el paragrafurile, știm numai că era un om versat în jurisprudență, și că o prescurtare de legi ce el a publicat, este și astăzi căutată în tribunalele Basarabiei.
Aici Alexandru Donici găsi rude și amici, dar găsi mai ales limba sa. Voind să-și facă o pozițiune socială, intră în serviciul ramului decanic, și după ce își pierdu soția ce o luase, se însură de al doilea. Acum greutățile casei începură: copiii se nășteau pe tot anul, și el nu era avut. Cu toate aceste cu mica leafă ce avea, cu venitul unei Tatăl cunoscutului nostru artist. Nota autorului.
moșioare, și mai ales cu o mare cumpăneală și economie își ținea casa; iar virtuoasa lui soție se trase la țară, consacrându-se numai la creșterea copiilor săi. Singura lui recreațiune era poezia. Debutând prin Căruța poștei , cântecel care curând se făcu popular, traduse apoi Țiganii de Pușkin, poem atât de frumos și de natural, dar toate aceste erau mai mult pipăiri, pănă ce încercându-se cu apologul, se desveli adevăratul poet.
Pe atunci, mai mulți juni români ce-și terminase studiile în străinătate, înturnându-se în țară își propuseră a da un impuls literaturii lâncezânde. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu; publica Dacia literară și Arhiva română, colaționa și da la lumină cronicele noastre uitate de atâta timp. Alecsandri stigmatiza ignoranța prin Iorgu de la Sadagura, cea întăi verigă a acestei prețioase salbe de bucăți teatrale cu care el împodobi scena noastră. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale ș.a. Peste Milcov, Eliad , demn următor a lui Lazăr, corecta limba. Boliac, Alexan- drescu, Rosetti ș. a., urmând Cârlovilor și Văcăreștilor ne arătau în scrierile lor neimitabila frumuseță a limbii. În Transilvania și Banat, Barițiu, Murășanu ș.a. subțineau naționalitatea. Numai în Basarabia, abia bătrânul Stamati mai da semn de românism; Hâncu și Hâjdău amuțise. Se întreprinse publicarea unei foi literare, la care conlucram noi toți care scriam. Ea fu primită cu încântare de public, dar vântul pe atunci nu sufla la liberalism; ideile noastre nu erau gustate de un guvern care nu putea uita nici Satirele lui A. Cantimir , nici scenele din viața lui Lăpușneanu și a lui Ghica Cogălniceanul și luând drept pretecst o nevinovată poveste , sub cuvânt că atacăm religiunea suprimă foaia; aceste însă rămân a se descrie de acel ce va întreprinde de a publica istoria literaturii române, operă de care suntem lipsiți pănă acum. Traducere din slavonă de A. Donici și C. Negruzzi. Nota autorului. Vezi foaia Propășirea. Vezi Toderică.
Anul 1848, atât de priincios libertății popoarelor, a fost funest pentru litere. Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă, și telescopul Arago prinse ceață. Prea puțini din români rămaseră credincioși cultului muzelor, și între acești puțini nu trebuie a uita pe Donici. El făcea din când în când câte o fabulă, și după ce o cetea amicilor săi, o ascundea degrabă în portofoliu; și astfel a urmat, pănă ce oara morții a sunat!
Nu ne-am încercat a scrie biografia lui Donici; asta o vor faceo alții mai competenți decât noi. Nu vom termina însă această schiță ce e numai o tristă amintire, fără a reproduce cele ce am scris la moartea lui în ziarul Trompeta Carpaților:
„Alecu Donici nu mai este! Plângeți, dobitoacelor! Voi, cărora el știa a vă da atât spirit! Istoricul vostru a murit.
„Știm că ne va spune că avem mulți poeți, infinitus est nume- rus
, atât de mulți, încât nu mai putem alege pe cei buni din cei răi. Știu că sunt și destui prozatori, însă operele lor sunt atât de grele de mistuit, încât preferim a ceti Alecsandria, decât multe alte scrieri pretențioase. Este aceasta un viciu al gustului nostru? Se poate. Dară ne vine să zicem și noi cu poetul: Si Peau d’âne m’était conté, J’en aurais un plaisir extręme.
„Tot așa e și cu fabulele lui Donici. Cine nu-și aduce aminte de Gâștele , de Pufușor pe botișor, de Judecata momiței, de Carul cu oale , de Măgarii din Parnas, de Lupul nazir, ș.c.l., ș.c.l., ar trebui să le înșirăm pe toate.
De la Esop, pe care-l silabisim pe băncile școalei, pănă la Lafontaine, Krâloff, Donici, apologul ca și proverbul a fost totdeauna înțelepciunea națiunilor. În fabulă vezi pe judecătorul prevaricator, pe dregătorul nedrept; și acei pe cari nimene n-ar cuteza a-i numi pe nume, apologul îi arată, ca într-o oglindă, sub masca unui lup, a unei momițe, și toată lumea îi cunoaște. Și să nu crează cineva că e lesne a face o fabulă. Francia avu mulți fabuliști: nici unul însă nu ajunse pe Lafontaine, și să vă spun pentru ce? Pentru că fabula nu sufere secătura și umplutura: ea cere pe lângă talent o bunomie, un stil simplu; ea e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. Și cine avea mai multă bunomie decât Donici! În bordei ca și în palat, fabulele lui sunt cetite și înțelese.
„Când după un fatal duel, A.Pușkin, poetul rus a murit, guvernul a ordinat să se imprime operele lui cu cheltuiala statului și să se vândă în profitul urmașilor săi. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cerșători ca să capete pâinea de toate zilele. Oare acea ce făcu pentru Pușkin sub Țarul Muscalilor, să nu se facă pentru Donici sub Principele Românilor?”